“O lacrimă de fată” – cronică de film

      “Auzi, știi ce zic eu, mai filmează și niște cadre frumoase, cu soare”, îi spune maiorul cameramanului, la sfârșitul întunecatei anchete pe urmele unei presupuse crime, anchetă-miez narativ al filmului O lacrimă de fată din 1980, al lui Iosif  Demian. Personajul (Dorel Vișan) dorea un adaos mai luminos, o mică întregire care să schimbe, pe loc, chipul a ceea ce avea să se nască. Dar cele câteva cadre finale ale unor coline un pic mai însorite nu reușeau decât să intensifice, ironic, amărăciunea poveștii. După ani și ani am revenit în acel peisaj, altfel spus am revăzut O lacrimă…aducând, cu noi, «întregirile”, sensurile descoperite de o altă privire care, între timp, trecuse prin atâtea alte filme, îmbogățind bagajul nostru de imagini, disponibilitatea emoțională, fondul aperceptiv care ne îngăduie să ne întoarcem mai proaspeți, mai deschiși, mai pregătiți să spunem pe nume unor semnificații netrezite la viață, în vremea primei întâlniri. Ca și cum distanța însăși ne-ar pune la îndemână un binoclu cu ajutorul căruia vedem mai departe și mai bine. De aceea reapropierile de creațiile cinematografice autentice includ în ele și bucuria unei altfel de trăiri și nu văd de ce teoria literară a “orizontului de așteptare” a lui Jauss, a receptării condiționate de experiența estetică dobândită în timp, nu s-ar aplica și cinematografului. Poate că Malraux a definit cel mai bine extinderea la celelalte arte când scria: “Astăzi, îl înțelegem mai bine pe Cézanne, pentru că, între timp, a apărut Picasso”. 
În 1980, O lacrimă de fată s-a bucurat de adeziunea criticii, pentru cei mai mulți dintre noi el nefiind doar un bun film polițist, o reconstituire demnă, oarecum în umbra capodoperei lui Pintilie, ci o adevărată lovitură de maestru a unui cineast pentru care ficțiunea tânjește după forța documentarului, iar acesta din urmă după misterul ficțiunii. Cel puțin mie una așa mi-a apărut, atunci. Am scris ca atare, fascinată de jocul celor două chemări. Revăzându-l, astăzi, am dat de noi straturi ale seducției. Este și un film despre puterea perversă a cinematografului. Odată ce a pus gheara pe realitate, nu o mai scapă. Urmărim o poveste tristă, dezlegarea misterului morții unei tinere. Oamenii locului sunt luați la întrebări, gura unor păcătoși apucă să grăiască și adevăruri nedorite despre viața dintr-un sat ardelean în anii mistificărilor socialismului (raportări fictive ale recordurilor agricole, orgolii de activiști etc). Dar, dincolo de toate acestea, astăzi poate banale repere sociologice, altceva captivează. Pe măsură ce localnici de toate soiurile, babe știrbe, moși nedumeriți, milițieni, soldați în permisie, femei mai răsărite, notabilități sunt chemați în fața aparatului, unii dintre ei încep să-și facă micul lor cinematograf, se simt în largul lor. Neintimidați, sau fals temători, prind să-și spună propriile povești. Camera-anchetatoare nu se oprește, nimeni nu spune stop, deși, din vorbele lor, subiectul se tot îndepărtează, mira rămâne pe chipul oamenilor parcă nu atât pentru a fixa prezența în cadru, ci mai degrabă ca un semn al scotocirii prin minte. Senzaționala Luiza Orosz, gazda victimei, stranie, șireată, duce mărturisirea acolo unde vrea ea, despre dispărută furnizează amănunte neesențiale («nu prea mânca, să nu se îngrașe») se abate cu vădită plăcere, întârziind în propriile amintiri: «Apoi, că eu nu am fost acolo, am crescut pe malul apei, dar de înotat nu am înotat, intram numai până la gerunți». Deși amănuntele se acumulează, portretul unei absențe (al fetei) se încețoșează. Poate că iepurele alb nu a răsărit degeaba în drum, nu mult după începutul filmului, îndreptându-se, cine știe, către vreo fundătură, precum gaura în care o atrăgea White Rabbit pe Alice, fetița din țara minunilor. Se avansează anevoie în fixarea unor coordonate, («Era bună pe undeva», «Era frumoasă, înșcolită, vorbea frumos» etc), dar chipurile din fața noastră, altele și altele, ascund povești. Unii martori se mărginesc doar la câteva cuvinte, dispar repede din orizontul nostru, lăsând locul suspectului care alege tactica histrionismului, cântă, schițează pași de dans, se strâmbă ca toți dracii. «De ce faci pe nebunul?», îl întreabă maiorul. «Ca să scap!». Toți furnizează câte un colț de indicii ale posibilei ucideri a fetei, cu toate acestea parcă ne afundăm în negura din Twin Peaks, lăsând în urmă mici povești începute și amânate, toate la un loc alcătuind corpul unui altfel de film în film, născut din plăcerea de a te lăsa dus de jocul cinematografic, așa cum scriitorul se lasă în voia bartesienei «plăceri a textului». Iosif Demian își acordă chiar și un bonus, o fulgerare de film mut, o scurtă secvență a unei reconstituiri pe coama colinei, presupus loc al crimei, totul văzut de departe: două siluete gesticulând, cu mâini care spintecă aerul: o femeie și maiorul, acesta din urmă mai să cadă în râpă. Scena este fascinantă. Nu știm ce-și spun, dar nu contează.