Deţinătoare a unui premiu de interpretare la Festivalul filmului de la Mamaia, cunoscută iubitorilor de cinema din
Valurile Dunării (Marele Premiu la Karlovy Vary),
Nu vreau să mă-nsor,
Poveste sentimentală şi
Străinul, Irina Petrescu e, de pe acum, o adevărată personalitate a ecranului românesc, o speranţă devenită rapid certitudine. Studentă la Filologie, ea e „descoperită” şi solicitată să apară într-un film de către regizorul Savel StiopuI, dar nu debutează în vreo peliculă a acestuia ci, sub îndrumarea lui Liviu Ciulei, în
Valurile Dunării. Evoluţia ulterioară a confirmat promiţătoarea apariţie din întâiul film (afirmaţia e valabilă chiar şi pentru hilarul
Nu vreau să mă-nsor care rămâne până acum, cea mai izbutită comedie muzicală cinematografică), iar studiile continuate, firesc, la Institutul de teatru şi cinematografie au cristalizat un talent autentic şi au dat contur precis unor calităţi abia întrezărite în primele apariţii.
Cu Irina Petrescu se petrece un fenomen curios. Fizicul actriţei îi contrazice stilul de intepretare. Frumuseţea pare să o „dezavantajeze”, îi sunt proprii mişcăriIe actorilor de compoziţie, ingenua are nostalgia rolurilor de femeie, dacă nu „urâtă” cel puţin mai neaspectuoasă... Calmă, reţinută, cu o linişte superioară în priviri, ea nu e clasica, tradiţionala ciută (ori veveriţă) pe care, cu o intuiţie sincron cronicarii de film par să o vadă în fata zvăpăiată, neastâmpărată, dar fermecătoare etc. Adolescentină e prospeţimea apariţiilor sale, graţia mişcărilor, minuţia cu care îşi pregăteşte rolurile, precocea sobrietate, toate acestea sunt întruchipări mature ale unui talent adevărat, ale unei măiestrii câştigate prin exerciţii stăruitoare, fără explozii şi artificii. Nespectaculoasă, intrarea în cadru a
Irinei Petrescu nu subjugă, nu fascinează, ci impresionează prin simplitate; odată cu ea, momentul filmat capătă un spor de reflexivitate, un aer deosebit învăluie totul. Comunicată celor din jurul ei, decorului, peliculei şi implicit spectatorului, emoţia, trăirea autentică a actriţei se face simţită cu stăruinţă, abia insinuată, această emoţie devine cuceritoare. Cu multe tăceri sugestive, cu gesturi foarte zgârcit desenate în aer, actriţa spune mai mult decât multe interprete care reţin din filmele italiene numai tenta lor strict meridională. Irina Petrescu tace cu spiritualitate, cu candoare, cu sensualitate şi umor şi e, astfel, scutită de ieftine ori inutile demonstraţii de virtuozitate plastică.
Am admirat în Valurile Dunării gradaţia episoadelor, logica lor desfăşurare şi, legată de aceasta, inteligenta interpretare a Irinei Petrescu care în ciuda timpului de desfăşurare limitat al acţiunii şi a decorului unic, a fost, clipă de clipă, alta, a justificat evoluţia lăuntrică a eroinei (soţia comandantului de şlep care străbate Dunărea) a adăugat, cu acea lipsă de ostentaţie de care am vorbit, date noi, gesturi abia sesizabile care au contribuit la creionarea unui personaj credibil.
În
Străinul, actriţa a afirmat cu strălucire capacităţile de interiorizare ale actorului „rece”. Sonia a devenit în interpretarea ei nu numai o siluetă delicată, „decupată” dintr-o gravură de epocă, ci o eroină vie, cu intervenţii convingătoare. Drama fetei care nu ştie să aleagă ori nu are putere să aleagă între o iubire curată, alături de un om atras de nou, febril şi scânteietor şi între o viaţă anostă, cu zile goale, caligrafiate în timp, fără rezonanţe deosebite, drama aceasta e impusă judecăţii noastre cu limpezime, ni se relevă demonstrată printr-un joc actoricesc nuanţat cu lucidă delicateţe. În câteva secvenţe: la râu, sărutul de pe coridoarele liceului provincial şi în final, Irina Petrescu realizează cele mai reuşite momente ale unei cariere cinematografice care se anunţă prodigioasă.
Convinşi că în filme viitoare cuceririle de până acum n-o vor duce la manierism (pericolul poate exista), nu ne îndoim că Irina Petrescu va confirma existenţa printre actori a interpretului de formaţie artistică preelaborată, cerebrală, în dauna celui bazat numai pe efecte intuitive, şi în armonioasă colaborare cu ceea ce ni se pare a fi tipul ideal, acela care îmbină amândouă procedeele, care îmbină o gândire bogată cu spontaneitatea.
Dacă majoritatea bunelor noastre actriţe de film s-a format în prealabil în teatru, pe scândura scenei, Irina Petrescu s-a afirmat pe un platou de filmare şi evoluţia sa justifică interesul cu care regizorii trebuie să-şi caute protagoniştii în viaţă, sub soarele cotidian. Şi tot pentru prima oară, ecranul îi oferă teatrului o nouă slujitoare. (Actriţa e angajată a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”). E un schimb remarcabil, semn şi el al începutului de maturizare a filmului românesc, al unui început de stil interpretativ specific nouă, demonstraţie a ideii platoul de filmare — şcoală.
