Coca Andronescu – Portrete paralele

     Urmărită cu simpatie în Telegrame, Dragoste la zero grade, Nu vreau să mă-nsor şi Titanic Vals, tânăra actriţă a Teatrului Naţional s-a impus atenţiei iubitorilor de film datorită unor certe calităţi. Terorizată şi ea — ca aproape toate bunele noastre actriţe — de scepticismul unor regizori amatori de frumuseţi caligrafice care au socotit-o fatal-nefotogenică, afilmică etc., a apărut pentru întâia oară în faţa aparatului de luat vederi, crispată, ca într-o casă străină în care nu te simţi în largul tău şi în care te sperie ritualul ceremonios al gazdelor. Cine o vedea la teatru, în „Pantofăreasa” lui Lorca ori în „Hangiţa” lui Goldoni nu putea să nu remarce jocul ei evident cinematografic, dezinvolt, remarcabilul său simţ al mişcării. Dealtfel noi am mai avut prilejul să subliniem aceste atribute care o impuneau, singure, regizorilor noştri.
     Coca Andronescu face parte (dacă o judecăm în perspectiva unor categorisiri strict personale) din rândurile actriţelor „zvăpăiate”. Un neastâmpăr cochet, deşi băieţesc aproape, o perpetuă „nemulţumire” care îi încleştează pumnii şi îi mlădiază vocea, explozivă ori — brusc — cu capul în piept, vie, optimistă şi muzicală, actriţa se interpretează pe sine în variante a căror monotonie ţine mai mult de scenariile filmelor în care joacă decât de comoditatea sa. Tipul zvăpăiatei (cu totul altceva decât tipul „veveriţă” ori „orfelină”) e din ce în ce mai des întruchipat şi din ce în ce cu mai puţin succes. Evoluţia în Can-can a uluitoarei Shirley MacLaine a fost dezarmantă — sperăm — pentru amatoarele de „gingăşii” pe ritm de twist, cu „frăgezimi” în ciuda unor stăruitor repetate mariaje, copile blonde şi „suave” cu paşi de artilerist şi cu alonjă sportivă. Coca Andronescu e un exemplar fericit al genului şi avem toate motivele să vedem în ea o actriţă de film de viitor.
     Actriţa a fost poate singura apariţie credibilă din Dragoste la zero grade, dând viaţă unei fete nostime (dar nu numai atât), vibrând cu candoare la fiecare episod venit să tulbure episodul sentimental căruia i se dedică. Ilie (n-o să credeti, dar aşa era alintată fata...) nu e nici Rodica bunului Alecsandri, înger în costum naţional şi opincuţe, dar nici fata cu voce groasă, trăgând din ţigară şi criticându-şi — în scenele de amor — iubitul, fiindcă n-a venit la căminul cultural, ca în unele proze care se vor contemporane. Coca Andronescu a luptat cu un text imposibil, cu artificiozitatea unei naraţiuni de nepovestit şi a pus în slujba farmecului ei un plus de duioşie şi delicateţe.     

     Titanic Vals i-a prilejuit primul rol de întindere şi actriţa a reuşit să se achite în mare măsură de greaua misiune de a interpreta pe platou, într-un spectacol unic, cu neputinţă de reluat, o partitură căreia i-a dat viaţă în peste o sută de seri de teatru. Succesul Cocăi Andronescu era condiţionat de capacitatea ei de a gândi din nou, altfel rolul din piesă, cu optica actorului de film, de a înţelege necesitatea compunerii atmosferei cu mijloace total diferite, specifice ecranului. Cu acest rol, Coca Andronescu s-a dovedit cu limpezime a fi o zvăpăiată care gândeşte. Mai puţin inspirată în a doua jumătate a filmului, unde încearcă ipostaze schematice, actriţa nu anulează, însă Iiniile de contur ale personajului, linii schiţate cu pregnanţă în secvenţele de debut.
     Suntem îndreptăţiţi să le cerem regizorilor noştri s-o solicite pe Coca Andronescu să apară în filme care să-i îngăduie evoluţii actoriceşti cinematografice pe măsura izbânzilor din teatru. şi — nu fără a strica simetria clasică a articolelelor de această factură — ne îngăduim să-i atragem atenţia asupra unui pericol, pe care-l definim cu precauţiune manierism.