Debutul Anei Széles s-a produs în filmul de nu prea veselă amintire
Vacanţă la mare şi, ignorând pelicula, critica n-a „văzut” printre debutanţii în film o actriţă de mare viitor, de o foarte nouă factură, în persoana studentei Ana Széles. Nici apariţia în singurul film cu o tematică actuală al lui
Francisc Munteanu (
La vârsta dragostei ) pare să nu fi convins. Abia cu
Pădurea spânzuraţilor, Ana Széles avea să cucerească unanim simpatia şi încrederea iubitorilor de film. Semnatarul acestor rânduri care o văzuse pe platou, la lucru, n-a fost de loc uimit când într-o convorbire avută la Braşov, în timpul filmării, cu
Liviu Ciulei acesta i-a declarat:
— Ana Széles? Nu e doar o promisiune, o apariţie atrăgătoare, ci de pe acum, o actriţă de mare talent.
— Ce caracterizează cu pregnanţă jocul ei, cu cine o puteţi asemui?
— Cu Maria Schell. Nu trebuie să ne sfiim s-o spunem: fata asta are toate darurile să devină o Maria Schell a ecranului românesc.
— Sau o... Ana Széles.
Un farmec de o rară discreţie, sensibilitate şi precizie gestică, toate aceste atribute potrivite când îi judecam creaţia din ecranizarea romanului rebrenian, devin insuficiente atunci când încercăm să-i descriem apariţia din
Gaudeamus igitur în care fata din Târgu-Mureş nu face altceva decât să se plimbe, în două secvenţe, cu un geamantan în mână şi totuşi realizează infinit mai mult, face artă. Gingăşiei îi adaugă o notă de umor melancolic, „disperarea” candidatei nereuşite la examen e o fină parodiere a melodramei. Ana Széles nu se mişcă niciodată în chip deosebit, nu concepe savant moduri de interpretare, dar izbuteşte să sugereze, graţie unui talent nativ dominat de emoţii severe, o senzaţie vitală de autentic, de omenesc.
Finalul
Pădurii e memorabil. Lucidă, implacabil superioară ideii de moarte, de sfârşit, llona aşază prânzul pe un ştergar de acasă, sub privirile bărbatului drag şi în mişcările ei e o linişte superioară, e năruită, despicată de durere şi totuşi întreagă. Ca frunzele. Ca iarba...
