Colocviile revistei „Cinema”: Secretul lui Nemesis sau puterea satirei
Printr-o întâmplare fericită,
Secretul lui Nemesis mi-a deschis poarta spre e zonă puțin bătută de mine: comedia. Dacă pășeam pragul acestei porți, urma să mă „încolonez” într-o distribuție alcătuită din mari comici ai filmului și teatrului românesc... Era tentant, dar nu ușor. Nu era ușor, dar aveam pe ce — mai bine zis pe cine — mă sprijini. Am crezut întotdeauna, și cred în continuare, în șansa pe care ți-o oferă un partener de excepție. Să fii bun, să reziști măcar, alături de un „monstru”, înseamnă infinit mai mult decât să fii extraordinar în mijlocul unei distribuții slabe. Șansa partenerului de excepție care s-a dovedit a fi pentru mine și partenerul desăvârșit, am avut-o și ea s-a numit
Dinică. Fascinant, cuceritor, copleșitor, dar și generos, Dinică nu s-a mulțumit să-și vadă de Nemese-ul lui, ci a stat cu ochiul treaz și asupra Bicăi mele, partenera lui, adică eu. Dinică a fost aceia care, în fața neliniștii, temerilor mele îmi spunea: „Joacă așa cum știi tu, nu te strădui să faci comedie și exact de aici o să iasă comicul”. A avut dreptate! Pentru că personajul meu se înscria într-un comic de situație, dar nu era comic deloc. El trebuia să
provoace comicul, să pună lumina pe grotescul, caraghiosul, anormalul Nemese. În situația asta, singura soluție posibilă pentru mine era, într-adevăr, să joc normal. Din întâlnirea normalului cu anormalul trebuia să țâșnească hazul situațiilor în care erau puse cele două personaje. Acum, parcă aud replica lui Dinică din film: „Dezvoltă!” Eu mă opresc aici, nu dezvolt, el o să spună: „Da? Bine!” Dar orice ar fi să mai spună, pentru mine un lucru e sigur: întâlnirea mea cu el la acest film a fost unul din cele mai frumoase daruri de suflet pe care mi le-a oferit meseria. Și nu știu de ce... îmi amintesc o povestioară, comică, sper: un elefant și un șoricel trec un pod împreună, podul, pârâie, trosnește iar șoricelul spune mândru: „Auzi ce mai tropăim!"...
