Acum, după ce am depăşit momentul surprizei, după ce ne-am obişnuit cu ideea că
Titus Popovici, scenaristul nr. 1 al «filmelor trecutului nostru» a aruncat ancora în prezent şi încă la malul comediei, că
Manole Marcus, regizorul iubitor de gravitate s-a lăsat sedus de aceeaşi seducătoare comedie, acum, după ce s-au consumat toate semnele de exclamare şi au ostenit toate mirările, trebuie să recunoaştem: ne aflăm totuşi în faţa unui film de Titus Popovici şi Manole Marcus. Un film care e departe de
Puterea şi Adevărul, departe şi de
Actorul şi sălbaticii, dar este aproape şi apropiat celor ce l-au făcut. Şi îi reprezintă. Îi reprezintă, pentru că această comedie mai mult sau mai puţin «cu pescari», mai mult sau mai puţin comedie, este un film de atitudine. lar atitudinea, mai exact spus curajul ei, este semnul sub care funcţionează colaborarea Titus Popovici — Manole Marcus. În mod vizibil şi pus în evidenţă şi subliniat de autori, aici miza nu este nemaipomenită. Relele «înfierate» nu sunt nici noi, nici capitale. Curajul nu se manifestă deci faţă de tigri, ci faţă de câţiva motani, unii şmecheri, altii tonţi. Care motani însă, după cum ni se demonstrează, nu au nevoie decât de o mică, o foarte mică şansă pentru deveni tigri. Aproape o fabulă. O fabulă, jucată în multe travesti-uri: travesti de film poliţist, la început; de moment vessel mai apoi; de şarjă oarecum prietenească, de satiră rea, de comedie duioasă, travesti, chiar la urma-urmelor de film realist. Un film realist despre nişte oameni, acolo, care se întorc din concediu discutând despre neveste şi obligaţii, în timp ce un pescar fanfaron povesteşte cum a prins el monstrul. Şi totul încremeneşte în jurul unui cuvânt venit parcă dintr-un prea cunoscut banc: calm, calm, calm.
Calm. Aceasta este şi atmosfera filmului. Calm şi o nesfârşită răbdare care reclamă calmul şi răbdarea spectatorului. A spectatorului de comedie, obişnuit să se lase mitraliat cu plăcere de gaguri, poante, situaţii, replici de haz. Dispus la «hohotul de râs» oricum ar fi să fie el provocat. Ceea ce nu e cazul. Cu puţine, câteva momente-excepţie,
Operaţiunea Monstrul nu e o comedie de hohot, ci de zâmbet, şi nici acela întotdeauna foarte vesel, ci mai curând închis, mai curând cu buzele strânse, căci, vorba cuiva foarte înţelept: «De cine râdeţi...»
Aşa stând lucrurile, şi conştient de starea lor, Manole Marcus şi-a concentrat toată atenţia asupra interpreţilor şi lor le-a încredinţat în mod vizibil sarcina de a ţine treaz interesul spectatorului. Astfel filmul a devenit un prilej de microrecitaluri pentru câtiva actori minunaţi. Stimulaţi probabil de partiturile scrise pentru ei anume, «cei patru»,
Toma Caragiu,
Octavian Cotescu,
Marin Moraru şi
Ovidiu Schumacher, s-au lansat într-o adevărată joacă de-a plictisul, de-a prostia, de-a demagogia, de-a demnitatea, de-a sinceritatea — o joacă la care, participant din umbră, se simte un al cincilea: regizorul. Între ei toţi se creează o complicitate «de scenă», favorizată şi de secvenţele lungi ce aduc a tablouri în cadrul unui act, şi de contrastul dintre lungimea secvenţelor şi dialogurile scurte, făcute din cuvinte lăsate în suspensie, completate cu tăceri şi «joc de mimică», o complicitate la care e invitat şi spectatorul cu un fel de «haideţi să ne amuzăm împreună». Procedeul este bun şi el chiar funcţionează un timp atât, cât nu s-a tocit prin repetare. În momentul acela e nevoie de altceva, şi acel altceva chiar apare. Sub forma unei scene magistrale între Toma Caragiu şi Marin Moraru (Marin Moraru pierdut sub sacul de dormit, povestind «p-aia cu bicicleta galbenă», năuc şi împleticit, peltic şi chior de somn, rămâne o pagină de candoare comică unică), sau sub forma unei scene între Torna Caragiu şi Octavian Cotescu pupându-se clătinat în barcă, înduioşati de momentul sincerităţii; sau, din nou, Toma Caragiu căzând în apă şi începând pe dată, ca-n transă, să pledeze împotriva poluării sonore; sau, Octavian Cotescu strecurând, cu gesturi de contrabandist de stupefiante, caseta cu Periniţa în casetofon; sau... S-ar părea că ajunge. Nu cred. Nu cred, poate şi din «vina» actorilor care, în cele câteva secvenţe numite, demonstrează prea bine ce-ar fi putut ei dacă... Insuficient exploatat mi s-a părut fi mai ales Ovidiu Schumacher, redus cu încetul la o schemă, din personaj principal ce se afla la început. Există apoi o ruptură vizibilă între ponderea celor patru şi restul distribuţiei principale (Alexandru Manolescu, Cristina Hofman), un gol de tensiune care, într-un film cu acţiune vie şi personaje multe ar fi trecut poate neobservat. Aici nu. Şi, în fine, imaginea. Surprinzătoare pentru ceea ce ştim că pot da aceşti doi foarte buni operatori,
Alexandru Întorsureanu şi
Gheorghe Fischer. Regizorul a ocolit decupajul alert, strâns, varietatea de unghiuri, mişcarea în cadru, ca şi cum şi-ar fi dorit o imagine amorţită de căldură şi de plictiseala gesturilor repetate identic, de zece ani, în concedii identice. Este ca şi când ar fi dorit să se vadă căldura şi moleşala şi monotonia repetării, nu în imagini, ci pe fiecare imagine. Ceea ce, recunosc, a şi reuşit Alexandru Întorsureanu şi Gheorghe Fischer au redat cu fidelitate acest lucru, însă, din nou, nu am impresia că este spre binele filmului.
În rest, film cu decoruri puţine, semnate corect
Virgil Moise, cu costume şi ele puţine, semnate, ca de obicei, scurt: Tomina, cu muzică de
George Grigoriu, plăcută, muzică gândită aşa încât să meargă la fel de bine unui film de aventuri ca şi unei comedii, pentru că Manole Marcus ţinea foarte mult la aceste două feţe ale filmului său, în rest deci,
Operatiunea Monstrul, aşa cum şi l-au dorit autorii lui: nesclipicios în formă, ţepos în conţinut.
Aşa cum şi l-au dorit şi aşa cum este, el şi-a găsit spectatorii.
Ceea ce, fireşte, contează.
