Interpreți și roluri
„Îți dau doua mii, mergi cu mine la Strehaia?" șuieră invitația „galantă” adresată mordantei Wanda Serafim de către un totdeauna posibil Tănase Duduleanu. Gros, ochii mici pierduți în câmpia fălcilor, sac umflat cu milioane, pălăria incomodă trasă pe ceafă mâini mari întinse pofticios spre „bunătățile” vieții. Personajul inventat de
Horea Popescu, dintr-o sumară trimitere a textului dramatic originar, personaj episodic încredințat într-un singur flash interpretării robuste a actorului Radu Panamarenco, poartă încărcătura unui exponent al „angrosismului”. Și ridicolul unui contrast plastic din care (de)curge un comic amărui. Comic comun și apariția în economia filmului a observatorului „filozof” ancorat în eternitatea „La leacu' durerii”. Laconic, masiv și aburit, excelent portretizat de
Mircea Albulescu. Din unghiul lui de vedere, viesparul Dudulenilor apare în toată splendoarea, un scenografic, caracterizând existențial clanul: monumentul funerar, amprentat cu litere aurite de-o șchioapă (scharf” „Tasse Duduleanu, angrosist de cereale”) prelungind vila-fortăreață pe frontispiciul căreia se răsfață arogant-tandru-caraghios numele pereche: Aneta. Fără a forța o incursiune entomotogică, viespile. Aneta et co., sunt insecte purtătoare de ac și pungă cu venin trăind (unele specii) în roluri bine organizate „social”. Geniul popular a împerecheat în basm două cuvinte viespe și zgripțuroaica generând acest admirabil sugestiv „viesperoaica”. Mâna de aur a talentului celor cinci actori de frunte ai primei noastre scene, exploatată inteligent și sigur de mâna de aur regizorală, reface cinematografic „caracterele” viesperoaicelor.
O excelenta Aneta.
Tamara Buciuceanu-Botez, îmbrăca, prin studiu atent, nu nu mai rochiile scumpe „de 5000” achiziționate la „Monde Elefant” ci, mai ales, psihologia brutal-agresivă, humorul derutant în care replici macabre fac casă bună cu trivialitățile verbale ale eroinei. Extrasa din „statismul” scenic al mesei de joc de cărți proiectată în acțiune de aparatul de filmat (turneul furnizorilor, ieșirea „mondenă” la cinematograf) poarta, imortalizate în gest și mimică, dinamismul și vitalitatea periculoase ale personajului satirizat de pana lui Kirițescu.
Organicitatea unei răutăți voluntare și involuntare. „Generozitatea” manifestată „calculat” în familie sau umbra tristeții unui moment trecător de reflexie în fața mesei goale, așteptânde, nu atenuează senzația unui temperament vulgar-devorator.
Viespe defensiv-cenușie, Lena, interpretată exact și nuanțat de Raluca Zamfirescu, este victima dependenței psihologice și financiare de „țățică”. Resemnată stoic în speranța unei „cadorisiri” cu o „rochie” de scânduri impermeabile, personajul se „încălzește” în momentele „culturale” ale comentării competente a înmormântărilor și viselor macabre. Accesele de personalitate se strâng brusc în compromisul „dulceței” oferite spre împăcare de familie.
Coca Andronescu propune o Zoe „temperamentoasă” („nu mă las până mai dau din degetul mic”). Controlându-și atent mimica, talentata noastră actriță marchează perfect provincialismul (secvența strălucitor comică din casa de mode) trăirismul „neaoș” și arivismul ridicol al unei Dudulene de Caracal. În rolul lui Georges, îndrăgitul nostru actor
Gheorghe Dinică ne rezervă, ca de fiecare dată, plăcerea unei ireproșabile compoziții. Personajul individualizat în zona „fiului risipitor ce-și căută drumul „drept” spre casa din chef în chef, „primo genitus”-ul Dudulenilor, în frac sau în haine „civile”, duce, la fel de elegant și constant, sticla la gură... „Maitre” de ceremonie, la bal și la cimitir, Dinică Georges respiră nonșalanță și cinism. Laș și cabotin, personajul este „simpatic” dinlăuntrul cuibului de viespe și oribil din afara
Marin Moraru (Ianache) redimensionează filmic un Duduleanu mezin, copleșit de responsabilitatea financiară și „morală” a familiei. Eliberat de stereotipia unor mutre tâmpe, personajul comunică ifos și cupiditate Lena, arogant înfiptă în ochiul spectatorului a verticalei sale, cu mâinile adâncite în buzunare și fruntea împinsă berbecist înainte, colericitatea „familiei”. Aerul posesiv al privirilor vânând bijuteriile „mamiței” și umerii firave ai progeniturilor dau măsura golului interior din spatele pozei de prosperitate, afișate.
Cortegiul „îndurerat” al familiei în ținuta de mare doliu, dar cu lăutari în coadă, încinge lumina straniu-echivocă a lumânărilor un chef pe cinste din care nu lipsesc tropăiturile și „Zaraza" cântată la, cerere în amintirea sărmanei Margaretuțe, ucisă de acut veninos Duduienior.
Tabloul lui Goya „La Sabbat des Sorcieres” ar da o rimă plastică viesparului. Gura pornește în râs. Râsul îngheață în grimasă. Grotescul pune stăpânire pe ecranul pastelat în cromatica Azomureș.
