Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Acea sfidare a imposibilului


     Interpreți și roluri
     Mi-am propus sa recitesc „Moartea lui Iacob Onisia” după ce voi fi văzut filmul, deci să las prima întâlnire cu Iacob să se petreacă sub ochii amintirii. În notele pe care le iau, de obicei, în timpul proiecțiilor, mi-am trecut „privirea lui Dorel Vișan țintuit în corfa funi­cularului”, o privire căreia n-am știut atunci, pe loc, cum să-i spun. Reluând, apoi, pagina lui Bogza, citesc, „Era prizonierul neantului, al frigului și al morții. Suferi îngrozitor. Cu ochii înghețați de spaimă, privi altfel (subli­nierea îmi aparține) lumea, ca pe o mare duș­mancă, plină de viclenie”. Aceasta era cheia: privea altfel lumea. Nu într-un chip altul, ci altfel. Ca și cum te-ai naște din nou sau ți-ai cunoaște ursita. Pentru un interpret, încercarea aparține acelor sfidări ale imposibilului, luărilor de la capăt, dintr-un altfel de capăt; poate, când Camus integra actoria mitului sisific, gândul lui cuprindea și o astfel de nu­anță. În mod sigur, acel Iacob era un om „nu cu ghinion, ci cu fatum”, așa cum și l-a dorit Daneliuc. Adică — nu atât un bărbat căruia soarta i-a întins o cursă din care vrea să scape eroic, cât un condamnat care, încolțit de moarte, se agață de ultima speranță. „Ma­ria, Mihai, Aspasia, Veturia...”, înșirarea nu­melor celor dragi, pare și o invocație tragica, un rest de rugăciune, dar și o firavă legătură cu cei de acasă. Cu pleoapele grele, protago­nistul murmură, înaintea marii despărțiri, amintirea celor pe care — doamne! — cum îi „pritea” odinioară, cu ochii bărbatului când răzvrătit, când resemnat, când temător, când senin, când bănuitor, pus pe harță. Când dedat plăcerii jocului cu ispita. Iacob dorea să fie lăsat în plata lui de truditor într-o lume cu ale cărei mizerii, durități și violențe se obișnuise. Cu cât înaintăm însă, potrivindu-ne pașii cu cei ai filmului, și mințile, și spaimele, chiar și bucuria șăgalnicelor întâlniri cu fața „ca un înger” se tocesc, ca și cum o amenințare necunoscută ar da târcoale, ca și cum un rău de departe ar drămui altfel și dreptul la ura, și dreptul la seninătate. De câteva ori ochii lui Iacob caută spre înalt, acolo unde alunecă, precum o pasăre uriașă, premonitoria corfă blestemată. Într-un rol de maximă solicitare, cel mai întins, mai alunecos și mai riscant din cariera filmică a actorului, Dorel Vișan ne în­deamnă să ne tot șoptim, între o trăire și alta, chiar vorbește eroului său: „iar îi bine”! 
(Cinema nr. 3, martie 1988)

Tags: dorel visan, iacob film, interpreti si roluri, magda mihailescu, mircea daneliuc

Comments: