Bariera

     Premiera filmului a avut loc în decembrie 1972, ceea ce înseamnă că toate pregătirile au început cel puţin în 1971. De la Bujor T.Râpeanu din “Filmat în România” (Edit. Fundaţiei Pro), aflăm că scenariul fusese aprobat şi  intrase în lucru într-adevăr în 1971. Totuşi filmul a avut ulterior probleme. Deşi obţinuse o aprobare iniţială, în septembrie 1972 Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă a cerut unele schimbări, operate în octombrie, după care, în urma unor noi vizionări, e definitiv aprobat şi  urmează premiera.
     Din punct de vedere al istoriei PCR, conducător unic, şi cel care prin organele competente superviza producţia, anii aceştia înseamnă finalul epocii de deschidere începută în 1964 şi căreia i s-au opus celebrele “teze” din iulie 1971. Această libertate relativă se va încheia treptat, mai brutal după 1977(cutremurul) şi definitiv după 1978 (fuga lui Pacepa). Este important de menţionat acest lucru, Bariera fiind unul din puţinele filme în care comunistul-ilegalist este atât de puţin comunist (voi reveni).
     Iar dacă şi-ar fi propus cineva să facă în vremea comunismului un film despre  fascinanta lume de altădată a capitalei, cu mahalalele ei cu tot, cu un minimum de ideologie posibilă(s.ns.) – cu siguranţă că acest film poate fi Bariera.
     Începutul (pregenericul şi genericul ) - o capodoperă. Imaginile de arhivă din Bucureştiul de altădată sunt însoţite de vocea Mihaelei Mihai care cântă cu un patos adânc “Parfumul străzilor” (muzica: Radu Şerban), iar  povestitorul plasează acţiunea în timp. Suntem introduşi într-o atmosferă plină de farmec şi de nostalgie. Nu avem un film Nostalghia sau Melancolia despre capitala pierdută. Păcat. Într-un fel acest început compensează lipsa amintirilor despre Micul Paris şi a golului lăsat ….Pentru că Bucureştiului însemna, poate mai înseamnă încă şi azi  o stare de spirit specifică şi încântătoare.
     Teodor Mazilu, scenaristul filmului, exemplifică cât se poate de bine aceasta atât prin viaţa cât şi prin opera lui. Născut într-o familie muncitorească, într-o periferie a Bucureştiului, nu a fost pentru aceasta mai puţin boem şi mai puţin artist. Critic nu atât cu un regim politic anume, cât mai ales cu omul şi starea lui de om sau de neom, cu talentul uriaş pe care l-a avut, şi Teodor Mazilu putea face o carieră spectaculoasă închinând ode partidului, dar a preferat să se aplece ironic şi cu tandreţe asupra limitelor condiţiei umane, fără determinare de clasă, ceea ce era inacceptabil pentru propaganda comunistă. Aceasta a şi pus tunurile pe cu ocazia reprezentării  pieselor “Proştii sub clar de lună”, “Somnoroasa aventură” sau “Aceşti nebuni făţarnici”, sortindu-l unei pauperizări glorioase în sine dacă s-ar vorbi mai mult despre ea. O colaborare săptămânală la revista “Flacăra” (de dinainte de Păunescu) şi aprobarea acestui scenariu i-au asigurat pentru o perioadă un minimum necesar traiului. După care tunurile au rămas încă pe el şi opera lui teatrală, deşi este una originală şi benefică omului, extrem de actuală şi azi. Sau poate tocmai de aceea…
     Scenariul, inspirat de romanul omonim, şi-a pus amprenta pe spiritualitatea filmului. Regizorul Mircea Mureşan, inspirat de această colaborare, plusează în graţie şi armonie, într-o plastică deosebită (v.scena cu poarta care se deschide în mare, splendidă trimitere la suprarealişti, sau toate scenele din final cu uşile care se deschid mereu, sau câmpul cu maci, natura statică a coşului cu cireşi şi sticla de vin, dar şi viziunea metaforică a închisorii cu parcele individuale, separate de raze de ciment în care sunt scoşi deţinuţii)
     Drama  muncitorului Nea Viţu, sociabil şi simpatic – văduv, cu doi copii, care în încercarea de a salva un tânăr ilegalist în perioada celui de al doilea război mondial, adăposteşte tipografia acestuia la el acasă, este denunţat chiar de fiul său cu care avea probleme educaţionale, e anchetat şi condamnat la moarte - slujeşte drept suport refacerii dimensiunilor, atmosferei şi personajelor dintr-o mahala a capitalei. De la babele bisericoase şi bâfitoare de preferinţă pe teme religioase,  popa uşor ironizat (Florin Scărlătescu),  cârciumarul şi cârciumăreasa (Nucu Păunescu şi Draga Olteanu), pictorul ratat şi trădat în dragoste (Ion Besoiu), pungaşul delator (Gheorghe Dinică), la plutonierul brutal dar chinuit de probleme filosofice (Toma Caragiu), la vecina candidă, nu prea inteligentă dar demnă (Gina Patrichi), la vesela Rădiţa (Mihaela Mihai), fiica cea mare a lui Viţu care toată ziua trebăluieşte prin casă dar are timp să se ocupe şi de amărâţi prin “Ajutorul Roşu”(?!) şi să înfiripieze o relaţie de amor cu Treişpemii (Dan Nuţu) – iată tot atâtea personaje excelent interpetate de o impresionanată galerie de artişti, unul mai bun ca altul. O menţiune specială pentru Mihaela Mihai care aici anunţa o spectaculoasă carieră actoricească… Dar n-a fost să fie..  

     Cartierul de mahala este unul profund moral, iar îmbogăţiţii, şmecherii, delatorii şi aparatul coercitiv sunt respinşi spontan şi tacit, în ciuda coabitării. Se bârfeşte, se bea o secărică sau un vin bun, se joacă table. Bine realizată tensiunea cu care cei doi jucători se prefac concentraţi la partida de table, atunci când au de înfruntat percheziţia poliţiei. Nu se face politică, nici de stânga, nici de dreapta, aşa că etichetarea filmului ca unul de “rezistenţă antifascistă” este mult exagerată, dar cu siguranţă necesară pentru aprobările de la Partid.
     Scenografia (Liviu Popa) şi costumele (Lidia Luludis) – respectă obiceiurile şi tradiţiile locale, putând înfrunta timpul cu succes ca o mărturie a acelor oameni şi locuri.

     Figura lui Nea Viţu interpretat excelent de  Octavian Cotescu îi oferă acestuia unul din cele mai bune roluri ale sale. Mereu în cămaşă albă, simbol al purităţii, cu ironia lui la pândă, în ofensivă-defensivă, el face credibilă figura muncitorului comunist, destul de puţin comunist în film. Nu se duce la întruniri, nu ţine predici antiburgheze privind viitorul rai comunist (dicuţiile politice de la masă cu Treişpemii  par a fi  într-un registru obişnuit azi pentru critica politicianismului), nu împarte manifeste, doar ironizează ca un pamfletar de azi pe politicienii care îi ies în cale (dna Mareşal Antonescu) sau ii sunt oferiţi de bârfa comunitară, prilej de a strecura şi o bucăţică de critică anticapitalistă. Dezamăgirile provocate de fiul său Fănică (Florin Simion) cu clare tendinţe de învârteală necinstită sunt extem de actuale azi, ca şi, nu mai puţin, lipsa lui de tact educaţional. Dacă mustrarea privind şmecheria lui Fănică de a se “băga în faţă”, peste rând, la pâine, graţie împrumutului unui bebeluş, este îndreptăţită, nu la fel de temeinică ni se pare azi zdrobirea iniţiativei lui de a face un bănuţ ajutând babele la scrierea acatistelor, şi deplasată, chiar cu rea-credinţă critica dură şi violent fizică  faţă de participarea fiului la o bârfă de cartier,  întru totul asemănătoare cu aceea practicată de toată lumea, de Nea Viţu inclusiv.

     Puştiul cu talente capitaliste şi căutări religioase ce frizează un pic patologicul (a scris o nouă Biblie în care el e Iisus) le arată poliţiştilor tipografia dosită, condamnându-şi astfel tatăl, dar este scuzat de comentator  într-un mod profund necomunist (s.ns) “nu şi-a dat sema de consecinţe” şi “avea mare respect pentru autorităţi”. Faptul că în final e arătat eşuând în alcovul mereu iubitoarei Lucica (foarte frumoasă Olga Bucătaru) este probabil o “pedeapsă” pe care i-o aplică realizatorii spre a arăta că un trădător e pierdut pentru totdeauna. Astăzi, această “pedeapsă” este cel puţin ironică.
     Sigur că faţă de realitatea istorică mult mai bine cunoscută şi chiar respectată  în 1972 decât după aceea, sunt multe inadvertenţe. Să cităm doar câteva: deşi ne aflăm în plină epocă de război, lumea trăieşte liniştit şi fără niciun fel de apăsare privind frontul: nu sunt bărbaţi mobilizaţi (cu excepţia fiului unei bătrâne). Treişpemii deşi tânăr şi victimă viitoare a frontului  nu pare prea stresat în privinţa asta, ca şi Călăreţu; frontul nu a făcut victime în lumea de dincolo de barieră şi doar câteva afişe din secţia de poliţie încearcă să refacă timid atmosfera epocii. Nu sunt prea multe probleme cu aprovizionarea, chiar dacă ni se sugerează că pâinea se obţine  prin cozi imense . Despre cozi, ce să mai spunem după “epoca de aur”..! Cine n-a stat măcar o dată în viaţa lui la o coadă pentru ceva alimente nu e bucureştean de viţă veche…
     Deşi războiul e anticomunist, autorităţile nu îi terorizează sistematic pe comunişti, Nea Viţu apărând mai mult ca un amărât tată de familie, dar curajos şi cinstit. Modul cum vorbesc ironic cei doi – Cotescu şi Besoiu, din care doar primul e comunist declarat – cu plutonierul care anchetează o infracţiune posibil “bolşevică” astăzi pare de domeniul fanteziei. La fel şi cum se comportă la anchetă inspectorul de poliţie (Mircea Albulescu) cu arestatul comunist (care îşi asumă cu o oarecare reţinere această apartenenţă), şantajându-l cu dragostea lui pentru o libertate poetică (păsărele, floricele, cer albastru..) Iar cum e chemat şi mai ales cum se duce Nea Viţu la interogatoriu, în închisoare, plimbându-se singur pe coridoare nesfârşite şi liniştite ca un muzeu dietetic trebuie luat, desigur, ca o figură de stil.
                                                                                                                                                            

     Am lăsat la final problema cheie, total falsă a filmului: condamnarea la moarte a lui Nea Viţu pentru omisiune de denunţ. Pe vremea lui Antonescu, comuniştii erau internaţi în lagăre, de unde au ieşit dupa 23 august destul de bine ca să preia puterea, iar dacă unii au fost împuşcaţi era pentru spionaj şi trădare, aşa că alegerea acestei piste nu pare să aibă o verosimilitate istorică. De altfel povestitorul de la începutul filmul îşi ia o măsură de precauţie atunci când reîntorcându-se după treizeci de ani în lumea de dincolo de barieră, menţionează că lucrurile par să se fi petrecut “cam aşa”. Faţă de film, reuşit  în ansamblul său, să le considerăm “licenţe poetice”.
     În epocă, Eva Sîrbu  critică lipsa de simplitate a peliculei, comparativ cu cartea, precum şi abundenţa de metafore, inspirate de marile îndrăzneli grafice ale  cinematografului modern, pe care nu le regăsim în carte. Poate, dar graţie acestui stil filmul este astăzi viu. Iar glorificarea eroului comunist care ni se sugerează că post-mortem a ajuns într-un fel de rai (materialist, desigur, dar foarte frumos, cu maci şi naturi statice, cum am arătat deja) şi a avut revelaţii după revelaţii (uşile care se deschid una după alta), acceptând pericolul ca într-un vis premonitoriu (poarta care se deschide în mare) cred că o putem considera azi ca  un omagiu  dedicat lui Octavian Cotescu, atât de devreme plecat  dintre noi.
     Fără îndoială că Bariera este un film frumos. Imaginea (George Cornea) este splendidă, inclusiv la filmările de noapte, unde realizează adevărate clar-obscururi, dar şi în general, prin felul în care redă atmosfera tandră, familiară a comunităţii de dincolo de barieră,
     Dacă vi se face dor de Bucureştiul de altădată, distrus cu ură apocaliptică de un ilustru coleg de partid al lui Nea Viţu, revedeţi acest film în care putem  fi încântaţi de oamenii şi străzile lui, acelea cu “parfumul lor care ne cheamă”…