„Oameni, hai să creştem oameni” – cronică de film

     Universul mirific al copilăriei a fost înconjurat dintotdeauna de atenţia iubitoare şi sensibilă a autorilor de filme documentare care, de atâtea şi atâtea ori, au ştiut să ne dezvăluie, cu har şi perspica­citate, nebănuite faţete ale gândurilor şi preocupărilor celor mai tineri cetăţeni ai Patriei. Suntem gata să revedem oricând, cu aceeaşi nedesminţită bucurie, scurtme­trajele semnate de regretatul Gabriel Barta (lonică se căleşte, Cei mici despre lu­mea mare, Şi atunci), de Florica Holban (A cui e vina?, Noi unde ne jucăm?, Întâi copiii), Jean Petrovici (Şcoala de la Meri, Visele copilăriei), Doru Segall (Marile emoţii mici), precum şi de alţi realizatori ai studioului. «Sahia-Film»; ele rămân şi astăzi actuale, timpul nereducân­du-le decât neînsemnat din farmec şi pros­peţime.
     Acestor filme înfăptuite cu ani în urmă li se alătură câteva pelicule turnate mai mult sau mai puţin recent (Vacanţa, Avem nevoie de iubire, Şoimii Patriei, Eu m-am născut în România, Copiii Mara­mureşului, Oameni, hai să creştem oa­meni), cu care documentariştii au venit în întâmpinarea Anului Internaţional al Co­pilului. Le-am fi dorit, desigur, mai nume­roase; să nu uităm însă că anul, fie el şi al copilului, are totuşi douăsprezece luni şi că surprizele agreabile ne pot fi încă re­zervate.
     În filmografia Adei Pistiner, documentarele dedicate vârstelor fragede ocupă un loc aparte. În remarcabilul rafinat poem omagiu adus trudei cotidiene a vii­toarelor balerine, regizoarea se dovedise neîntrecută în revelarea crâmpeielor semni­ficative de priviri şi atitudini, în stăpânirea precisă a mijloacelor ciné-vérité-ului. Ace­eaşi mărturisită năzuinţă de captare a «fi­lonului de adevăr» o regăsim în Vacanţă, film tandru şi generos, închinat dreptului inatacabil al celor mici la recreere, la soare, apă şi voie bună. Ada Pistiner face parte dintre puţinii noştri cineaşti interesaţi con­stant de explorarea resurselor expresive ale coloanei sonore. Nicio vorbă de pri­sos, niciun comentariu inoportun (singu­rele «texte» pe care le auzim sunt cele rostite de crainicii ad-hoc ai taberei de la Năvodari) nu impietează asupra forţei de penetraţie a imaginilor din Vacanţă (al­cătuite de operatorul Sorin Popescu cu subtilitate cromatică, într-o perfectă înţe­legere a intentiilor autoarei).
     Dincolo de grăitoarele cifre referitoare la reţeaua de învăţământ în limbile naţionali­tăţilor conlocuitoare, desluşim în Eu m-am născut în Romănia de Paula şi Doru Se­gall, aspiraţia realizatorilor (pe care am fi vrut-o însă mai elaborată şi mai nuanţată artisticeşte) de a conferi pregnanţă vizuală sentimentului de dragoste faţă de patria natală, nutrit de toţi tinerii acestui pământ.
     Experimentata regizoare de filme despre copii, Florica Holban, convinge de astă dată doar parţial, în Oameni, hai să creş­tem oameni (iscălit împreună cu loana Holban). Ambiţionând să ne vorbească despre tot (de la primii paşi ai ţâncitor la minitehnicus şi de la desenele pe asfalt la practica în producţie a elevilor şi stu­denţilor), Oameni, hai să creştem oa­meni ajunge finalmente să ne comunice prea putin; alături de câteva momente edi­ficatoare prin capacitatea reală de surprin­dere a gestului spontan (o fetiţă e gata să izbucnească în plâns în faţa nereuşitei unui exerciţiu de gimnastică, o gâgâlice de o şchioapă abia «gospodăreşte» cu sârg, mânjită plină-n ochi cu aluat) se insinuează şi suficiente secvenţe pur ilustrative, du­blate de un comentariu verbios, încărcat de fraze retorice.
     Mai presus de orice considerente de or­din valoric, filmele amintite — şi altele din această fascinantă zonă tematică — merită şi trebuie să fie văzute de cei cărora li se adresează cu precădere. De aceea ne-am mirat şi ne-am întristat totodată parcurgând, la începutul lunii trecute, unul dintre afi­şele program săptămânale cu spectacolele cinematografice ale Capitalei. Sărbătorile celor mici — 1 iunie şi Anul Internaţional al Copilului — erau menţionate cu majuscu­le, acordându-li-se atenţia cuvenită printr-o adecvată propunere a unei selecţii cu pro­ducţii de ficţiune româneşti şi străine; niciunn scurtmetraj mai vechi sau mai nou din larga gamă a documentarelor despre copii făurite de-a lungul anilor de cineaştii de la «Sahia Film» (absolut nici unul!) nu-şi afla­se însă locul, în acele zile festive, pe vreu­nul din ecranele bucureştene.
Dar, poate că acum, la mijlocul unei atât de însorite vacanţe, distribuitorii să se arate mai generoşi şi la acest capitol...