Universul mirific al copilăriei a fost înconjurat dintotdeauna de atenţia iubitoare şi sensibilă a autorilor de filme documentare care, de atâtea şi atâtea ori, au ştiut să ne dezvăluie, cu har şi perspicacitate, nebănuite faţete ale gândurilor şi preocupărilor celor mai tineri cetăţeni ai Patriei. Suntem gata să revedem oricând, cu aceeaşi nedesminţită bucurie, scurtmetrajele semnate de regretatul
Gabriel Barta (
lonică se căleşte,
Cei mici despre lumea mare,
Şi atunci), de
Florica Holban (
A cui e vina?,
Noi unde ne jucăm?,
Întâi copiii),
Jean Petrovici (
Şcoala de la Meri,
Visele copilăriei),
Doru Segall (
Marile emoţii mici), precum şi de alţi realizatori ai studioului. «Sahia-Film»; ele rămân şi astăzi actuale, timpul nereducându-le decât neînsemnat din farmec şi prospeţime.
Acestor filme înfăptuite cu ani în urmă li se alătură câteva pelicule turnate mai mult sau mai puţin recent (
Vacanţa,
Avem nevoie de iubire,
Şoimii Patriei,
Eu m-am născut în România,
Copiii Maramureşului,
Oameni, hai să creştem oameni), cu care documentariştii au venit în întâmpinarea Anului Internaţional al Copilului. Le-am fi dorit, desigur, mai numeroase; să nu uităm însă că anul, fie el şi al copilului, are totuşi douăsprezece luni şi că surprizele agreabile ne pot fi încă rezervate.
În filmografia
Adei Pistiner, documentarele dedicate vârstelor fragede ocupă un loc aparte. În remarcabilul rafinat poem omagiu adus trudei cotidiene a viitoarelor balerine, regizoarea se dovedise neîntrecută în revelarea crâmpeielor semnificative de priviri şi atitudini, în stăpânirea precisă a mijloacelor ciné-vérité-ului. Aceeaşi mărturisită năzuinţă de captare a «filonului de adevăr» o regăsim în
Vacanţă, film tandru şi generos, închinat dreptului inatacabil al celor mici la recreere, la soare, apă şi voie bună. Ada Pistiner face parte dintre puţinii noştri cineaşti interesaţi constant de explorarea resurselor expresive ale coloanei sonore. Nicio vorbă de prisos, niciun comentariu inoportun (singurele «texte» pe care le auzim sunt cele rostite de crainicii ad-hoc ai taberei de la Năvodari) nu impietează asupra forţei de penetraţie a imaginilor din
Vacanţă (alcătuite de operatorul Sorin Popescu cu subtilitate cromatică, într-o perfectă înţelegere a intentiilor autoarei).
Dincolo de grăitoarele cifre referitoare la reţeaua de învăţământ în limbile naţionalităţilor conlocuitoare, desluşim în
Eu m-am născut în Romănia de
Paula şi Doru Segall, aspiraţia realizatorilor (pe care am fi vrut-o însă mai elaborată şi mai nuanţată artisticeşte) de a conferi pregnanţă vizuală sentimentului de dragoste faţă de patria natală, nutrit de toţi tinerii acestui pământ.
Experimentata regizoare de filme despre copii, Florica Holban, convinge de astă dată doar parţial, în
Oameni, hai să creştem oameni (iscălit împreună cu loana Holban). Ambiţionând să ne vorbească despre tot (de la primii paşi ai ţâncitor la minitehnicus şi de la desenele pe asfalt la practica în producţie a elevilor şi studenţilor),
Oameni, hai să creştem oameni ajunge finalmente să ne comunice prea putin; alături de câteva momente edificatoare prin capacitatea reală de surprindere a gestului spontan (o fetiţă e gata să izbucnească în plâns în faţa nereuşitei unui exerciţiu de gimnastică, o gâgâlice de o şchioapă abia «gospodăreşte» cu sârg, mânjită plină-n ochi cu aluat) se insinuează şi suficiente secvenţe pur ilustrative, dublate de un comentariu verbios, încărcat de fraze retorice.
Mai presus de orice considerente de ordin valoric, filmele amintite — şi altele din această fascinantă zonă tematică — merită şi trebuie să fie văzute de cei cărora li se adresează cu precădere. De aceea ne-am mirat şi ne-am întristat totodată parcurgând, la începutul lunii trecute, unul dintre afişele program săptămânale cu spectacolele cinematografice ale Capitalei. Sărbătorile celor mici — 1 iunie şi Anul Internaţional al Copilului — erau menţionate cu majuscule, acordându-li-se atenţia cuvenită printr-o adecvată propunere a unei selecţii cu producţii de ficţiune româneşti şi străine; niciunn scurtmetraj mai vechi sau mai nou din larga gamă a documentarelor despre copii făurite de-a lungul anilor de cineaştii de la «Sahia Film» (absolut nici unul!) nu-şi aflase însă locul, în acele zile festive, pe vreunul din ecranele bucureştene.
Dar, poate că acum, la mijlocul unei atât de însorite vacanţe, distribuitorii să se arate mai generoşi şi la acest capitol...