Aici, o potrivită solemnitate în ton

     Ambiţia documentarului
     Dintre moştenirile transmise viitorimii de filmul românesc de odinioară, lăsate nouă de către acel cinematograt al «epocii vechi» a ecranului na­ţional cum îndeobşte ne-am deprins a-I denumi, patrimo­niul alcătuit din documentare etno-folclo­rice şi sociologice îşi păstrează încă o nedesminţită actualitate. Iniţiate cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, aces­te pretenţioase categorii ale nonficţiunii renasc plenar în anii contemporaneităţii, metamorfozate şi împrospătate în varii în­veşmântări spectaculare, multiplicate într-o gamă largă de specii şi subspecii.
    Preluând cu discernământ atât analiza ştiintifică cât mai ales sugestiile estetice continute într-unele din încercările începu­turilor («simplele elemente documentare strânse pentru o demonstraţie pur ştiinti­fică se transpun pe plan emotiv şi filmul devine un adevărat poem rustic (...), producând vibraţii de viaţă originală, reală», scria profesorul Dimitrie Gusti referitor la deschizătorul de pârtie. Drăguş, o zi din viaţa unui sat românesc), realizatorii de azi ne-au propus la rându-le un număr con­siderabil de asemenea scurtmetraje, cele mai împlinite dintre ele distingându-se toc­mai prin capacitatea autorilor de a asocia rigoarea cu sensibilitatea, prin incluziunea inspirată a lirismului în teritoriul sobru al cercetării specializate.
     În vasta arie a etnograficului se încadrea­ză filme aparţinând unor documentarişti vârste, formaţii şi preocupări profesionale foarte deosebite. Îi întâlnim astfel în zonă pe Mirel Ilieşiu (Politehnica satului, În­semnări din Vama) şi pe Titus Mesaros (Colibaba, În pădurea cea stufoasă, Cre­aţii populare în lemn), pe Paula Popescu-­Doreanu (Găteala capului, Sărbătoarea nepoatelor, Cămaşa ţărănească) şi pe Maria Săpătoru (O nuntă pe Valea Izei, La porţile frumosului). pe Paul Orza (Ţara Lăpuşului) şi pe Stelian Penu (Pădurenii), pe Dumitru Done (Satul şi artiştii săi), Adrian Istrătescu (lzvoare vii de teatru popular), Erich Nusshaum (Scoarţe populare), Mircea Popescu (După 40 de ani), lon Visu (Obiceiuri de iarnă) şi nu i-am putut numi, desigur, pe toţi cineaştii studioului «Alexandru Sahia» interesaţi, mai mult sau mai puţin sporadic, de con­semnarea pe peliculă a valorilor culturii şi civilizaţiei noastre populare.
    Există însă aci, ca de altfel şi în alte do­menii-cheie ale genului documentar, un împătimit. Un pasionat căutător de frumu­seţi folclorice în stare pură, un statornic propagator al artei ţărăneşti autentice. Nu­mele acestui realizator de excepţie, a cărui creaţie se plasează sub semnul benefic al descoperirii comorilor de spiritualitate ro­mânească, nu mai are nevoie de recoman­dări: Slavomir Popovici. Pentru Slavomir Popovici, folclorul reprezintă un nesecat câmp de observaţie dar, mai cu seamă, un permanent obiect de meditaţie: aproape de fiecare dată, filmele sale reuşesc să ne convingă că în spatele unor ceremonii populare strălucitoare ca desfăşurare spectacu­lară se află ceva cu mult mai preţios şi mai important, că esenţa datinilor străbune nu poate fi desluşită în jocul oricât de seducă­tor al formelor şi culorilor ci doar în profunzimea gândurilor şi sentimentelor ce le animă.
   Fie că s-a oprit asupra unor tablouri vo­tive ţărăneşti (Trei neamuri) sau a evocat cu pietate simbolice figuri ale trecutului (Leat 7020, Cuvânt cu învăţătură), fie că a poposit asupra unor străvechi reprezen­tări arhetipale (Semnul bradului, Hora) sau a reprodus cu migală anumite ritualuri ancestrale dedicate anotimpurilor pămân­tului (Grâu, Holde), regizorul se dovedeşte, dincolo de orice rafinamente de construc­tie audio-vizuală, acelaşi eseist grav şi sub­til, înclinat deopotrivă spre poezie ca şi spre descifrarea sensurilor ascunse ale imaginilor.
   Ultimul opus al lui Slavomir Popovici, Opreşte-te trecătorule, se remarcă cu precădere prin solemnitatea tonului ca şi prin sobrietatea extremă a mijloacelor de expresie. Fără comentariu, cu o coloană sonoră întemeiată pe o suită de epitafuri (extrase nu numai din «colecţia» celebru­lui «cimitir vesel» aflat în comuna Săpânţa dar, alternativ, şi de pe unele pietre fune­rare rămase din antichitate), scurtmetrajul ne invită imperios la reflecţie. Şi ne asigură totodată că pentru filmul documentar există mult mai puţine subiecte inabordabile de­cât ne-am obişnuit a crede.