Împreună cu
Margareta Anescu, monteur-ul filmului
Amintiri bucureştene, am văzut toate filmele documentare şi artistice în care puteam regăsi, într-un fel sau altul, imaginile Bucureştiului. Am descoperit pelicule extraordinare — datorate abnegaţiei şi eroismului operatorilor şi regizorilor noştri. Aşa sunt peliculele semnate de unul din veteranii cinematografului românesc — Constantin Ivanovici, aşa este
secvenţa «scenei de familie», filmată de un operator, C. Rissler, sau peliculele, prăfuite ce e drept, filmate în timpul primului război mondial. Din păcate însă, în foarte puţine pelicule se vede viaţa oraşului, viaţa oamenilor lui, cu bucuriile şi durerile lor. Şi dacă aplecarea spre cotidian, spre portretul locuitorului anonim al oraşului, la muncă sau acasă, la veselie ca şi la necaz, puteau să constituie pentru operatorul de altădata un vis temerar, atunci pentru cinematografia noastră de astăzi, aceasta este o fermă obligaţie morală. Sa ne gândim totdeauna, dincolo de hârtii şi aprobări, dincolo de forme mai mult sau mai puţin organizatorice, toţi cei care lucrăm în cinematografie: dacă cineva, peste 30 de ani, va încerca să facă un film despre Bucureştiul de azi, vor exista oare imagini suficiente despre viaţa locuitorilor lui? Despre muncitorul, despre savantul, despre doctorul sau muzicianul care fac gloria sau mândria prezentului? Să ne gândim cu respect că numai datorită lui Paul Anghel se află astăzi în arhiva noastră imaginea lui Tudor Arghezi. Desigur, noi nu putem şti niciodată care din poeţii de astăzi va fi pentru literatura noastră, mâine, un Arghezi. De aceea suntem datori să fim mereu prezenţi cu aparatul de filmat şi să nu uităm că principalul merit al filmului este capacitatea de a surprinde viaţa în curgerea ei. Prin aceasta cinematograful este deasupra artelor. Şi numai aşa vor putea cineaştii noştri să realizeze un film de montaj despre zilele noastre de azi. Pentru că, cu amărăciune, trebuie să înfrânez entuziasmul unui cronicar al filmului
Amintiri bucureştene care îşi exprimă dorinţa de a merge la Arhivă să vadă mai multe Maria Tănase, mai multe
Gogulică CFR, sau mai multe imagini ale Bucureştiului de altădată în film. Pentru că acest «mai mult» nu prea există. Şi pentru ca pe viitor să existe, trebuie să facem tot ce depinde de noi.
