Nu o dată, în cinematografia română, s-a clamat o criză a scenariului, respectiv incapacitatea de a povesti filmic. lată acum un debut „de autor” cu o naraţiune scrupulos caligrafiată, mimând o pretinsă lecţie de morală creştin−catolică, intermediată în mod declarat (conform confesiunii cineastului la conferinţa de presă!) de o sumă a tuturor genurilor la modă: melodrama, policierul, filmul erotic şi clipul publicitar.
O „stripteză” (!) atee apelează nu la ajutorul lui Dumnezeu în care nu crede, ci la concreta absolvire de păcate prin simpla mărturisire. Are norocul să dea peste „un novice” dispus la sacrificiu de sine pentru câştigarea întru credinţă a oii rătăcite şi fata se va alege cu un copil, dar şi cu povara unui omor prin imprudenţă.
Datorită „foarfecului” sever al monteuzei
Cristina lonescu, pelicula se derulează fără asperităţi, în acordurile muzicii orchestrate agreabil de către
Petru Mărgineanu, care-I înglobează elegant şi pe jazzmanul Garbis Dedeian. Deşi superfluă, prezenţa saxofonistului nu e supărătoare, spre deosebire de alte preţiozităţi cum ar fi debitarea semidoctă a preceptelor doctrinei Zen. Aceasta în perspectiva obscură a unei ideale „iluminări” care să contribuie la „revelaţia” din prim−plan — după cum cineastul explică — însă tot verbal şi... postfactum! Neasimilată organic, tehnica citatului e compromisă: rapelul la Fellini apare hazardat, riscând inutil o licenţă cinematografică, eroina poartă numele de Gelsomina, dar are soarta Cabiriei, fără să fie însă contaminată în niciun fel de fabuloasa sensibilitate a celebrelor personaje.
De altfel lipsa de vibraţie particularizează jocul tuturor interpreţilor care simulează „la rece” şi sexul şi trăirea, şi duritatea şi senzualitatea, şi caritatea şi cecitatea. Ba chiar există şi o prestaţie dublă, cu şi fără grimă: la Cabaretul „Hades” (sic!), clientul care frisonează cu bikinii în mână e când ras, când cu barbă!
Filmicitatea multor momente este datorată operatorului
Basarab Smărăndescu a cărui imagine calofilă indică discret şi viciul de structură al filmului, anume kitsch-ul veleitarismului. Atenţia concentrată doar asupra folosirii „eficace” a ingredientelor (lesbianism, striptease, corupţia poliţienească, traficul de droguri, proxenetism, vendettism, handicap din naştere sau decădere din abuz, etc.) secătuieşte de tot subiectul, care se prezintă conform sloganului publicitar al filmului: „O imposibilă poveste de dragoste oriunde oricând...” care nu emoţionează pe nimeni nicăieri.
S-ar putea ca o parte a publicului şcolit la seriale computerizate să fie de altă părere!
Cronicarul îşi rezervă dreptul de a regreta prematura sclerozare a unui tânăr care, cu primul său film de Institut, şocase şi încântase prin ingenuitatea unei aspiraţii: visul de a câştiga Oscarul...
