​Limba este muzica în care gândește, se mișcă, respiră un popor

     Stimate tovarășe Ion Brad sunteți unul dintre profesioniștii limbii ce-o vorbim, ca poet, prozator, eseist, scenarist, drama­turg și, nu în ultimul rând, traducător. Munciți pe ogorul limbii române. V-am abordat as­tăzi, cu rugămintea să ne spuneți cum apre­ciați din unghiul unei experiențe atât de cu­prinzătoare, limba ce se vorbește în filmele noastre?
     Urmăresc de mai multă vreme rubrica „Limba românească în filmul românesc” și cred că este foarte bine venită această preo­cupare a revistei „Cinema” față de calitatea limbii, de bogăția, autenticitatea, firescul dia­logului din filmele noastre. Filmul circulă as­tăzi mult în lume și el ne exprimă nu numai prin imagine, ci și prin limbă — chiar când nu este înțeleasa direct, ci prin intermediul tra­ducerii — căci și indirect limba este purtătoa­rea unui puternic specific național. Limba face parte din trăsăturile fundamentale ale unei națiuni, ale culturii și civilizației sale, ea dă culoare caracterului și sensibilității tipice unui popor; într-un fel se exprima — și mă refer de astădată la temperamentul, gestica ce însoțesc vorbirea — meridionalii, în altul se exprimă scandinavii sau popoarele de ori­gine slavă.
 
     Limba este într-adevăr „muzica” în care gândește, se mișcă, respiră fiecare popor. Dar credeți că în cadrul ei se poate vorbi de o limbă specific cinematografică?
     Există și nu există o limbă specific cine­matografică.
     Desigur filmul este o manifestare artistică particulară, dar dintre personaje, pentru a fi crezute, trebuie să păstreze auten­ticitatea vieții, ceea ce impune de la sine o diversificare a „limbii” cinematografice, întru­cât personajele intră în relații și prin cuvânt. Într-o evocare istorică este natural să căutăm — și să găsim — în limbaj nu numai cuvinte, ci și expresia unor anume modalități de gân­dire, apte să dea parfum epocilor trecute, în timp ce în filmul contemporan e nevoie de fi­rescul cotidian.
     Pe de altă parte, asemenea artelor surori — poezia, proza, dramaturgia — scenariul are desigur un limbaj specific, dacă ar fi să ne gândim numai că filmul trăiește, mai mult decât toate celelalte arte, prin imagine și numai în al doilea rând prin cuvânt. Personajele co­munică gândurile, sentimentele, stările prin cuvânt, dar și prin privire, expresie. Arta prim planului se identifică adesea cu însăși arta filmului, teatrul uzează de expresia actorului, dar în alt fel. Un monolog poate face mare succes pe o scenă chiar și pentru spec­tatorul din ultimul rând, care nu vede ale de bine chipul actorului, dar poate apărea com­plet nefiresc într-o sala de cinema, dacă este „îmbogățit” prin imagine. Prin natura sa de artă de sinteză, filmul cere redarea ideilor, a acțiunii, a caracterului prin replici vii, scurte, percutante, apte să fie reținute și să devină credibile.
 
     Ca membru în juriul „Galei filmului cu tematică pentru tineret" de la Costinești, ați avut posibilitatea să urmăriți producția cine­matografică, în suită. Vă puteți, referi concret la câteva filme?
     Avem filme bune care arată că nu tre­buie să ne ferim de cuvinte, când ele sunt po­trivite cu personajul și situația date. Aș lua două exemple: Noi, cei din linia întâi după scenariul lui Titus Popovici, în regia lui Ser­giu Nicolaescu și Întunecare, adaptarea lui Petre Sălcudeanu după romanul lui Cezar Petrescu, în regia lui Alexandru Tatos. La Costinești, ambele proiecții au fost urmate de discuții extrem de interesante. În ceea ce mă privește, am fost captivat de firescul, simpli­tatea relațiilor dintre personajele din Noi, cei din linia întâi. Este punctul forte al filmului. Momentele de haz, de spirit nu împietează deloc asupra felului tematic: lupta împotriva fascismului pentru eliberarea întregului teritoriu al țării dimpotrivă, acele momente dau girul autenticului. Filozofia popu­lară ca și mesajul înflăcărat patriotic at filmu­lui le-am regăsit exprimate în nenumărate re­plici simple, în limbajul de fiecare zi, cu atât mai emoționante i convingătoare. Și dacă vrem să avem acces la inima spectatorului, numai așa se poate. Filmul este pasionant prin naturalețea situațiilor de viață, prin fires­cul și nervul lor.
     Întunecare a pus desigur alte probleme. Scriitorul Petre Sălcudeanu, înzestrat și ex­perimentat cum știm, și-a asumat o misiune foarte riscantă. De altfel, chiar George Călinescu a analizat destul de sever romanul. Ta­tos a încercat, cu un vădit efort de gândire ar­tistica să extragă sensurile ce i se ofereau din materia literară, propunând un film-metafora original, dar dialogul a devenit robul unui stil când stufos, când retoric, fiind mai greu de receptat pentru spectator. Ori, calită­țile unui film, cred, nu pot fi apreciate în afara legăturii cu publicul. Filmul fără public nu e nici măcar literatură filmata, căci de citit se citește de unul singur, pe când filmele se văd în sălile de cinema; iar din punct de ve­dere al aderenței publicului la un film, limba în care ni se comunică ideile, stările persona­jelor are un rol determinant. Evident, m-am referit la două filme de valoare, căci despre celelalte nu poate fi vorba, ele necomunicând nimic, nici prin limbă, nici prin imagine.
 
     Pledați pentru o limbă firească, respec­tiv adecvata epocii și situațiilor. Cum se îm­pacă însă „firescul” cu „modelul” pe care do­rim să-I propunem spectatorilor, mai ales ce­lor tineri, care trebuie să se recunoască în realitatea de pe ecran?
     Filmul este, cum se știe, cea mai popu­lara dintre arte, are deci cea mai mare putere de influență în societate. Cu atât mai mult cu cât uzează și de forța carismatică a actorilor. De aceea trebuie să fim foarte atenți la ce și la cum se vorbește pe ecran, fără însă să ne depărtăm de adevărul vieții. Fără el nu con­vingem pe nimeni. Rețete nu există, aici in­tervine, desigur, talentul cineaștilor, arta sce­naristului și arta regizorului și — de ce nu? — și arta măsurii.
     Limba, ca oricare fenomen viu, evoluează, primește neîncetat nuanțe noi, chiar la fondul principal de cuvinte se adaugă alte expresii, sau cele vechi capătă noi sensuri. În sfârșit, ritmul mereu mai accelerat al vieții impune un ritm mai alert în vorbire sau prescurtări de cuvinte ce intră în limbă ca atare. Filmul nu poate să nu ține seama de aceste modificări. Desigur, nu este vorba de a actualiza forțat un limbaj, dar a nu ține seama de noua per­cepție a spectatorului înseamnă a reduce șansa de receptare a filmului. Fie că e vorba de un scenariu contemporan sau de o operă clasică. Ori, ecranizările, dacă sunt bine reali­zate, pot face un extraordinar serviciu de re-difuzare, re-lecturare a valorilor literaturii noastre. Efortul trebuie făcut în sensul păs­trării parfumului de epocă sau a specificității unui mediu și, în speță, al limbajului, făcând totodată situațiile și dialogul permeabile sen­sibilității contemporane.
     Noi avem o limbă unitară, cu toate acestea în dezvoltarea ei au apărut particularitățile lingvistice specifice diferitelor provincii isto­rice, regiuni geografice, sau chiar unor medii sociale. E de remarcat că publicul atunci când provine din respectiva regiune sau din acel mediu este mai sensibil la vocabularul sau pronunția locului. Tradiția noastră lite­rara a respins însă întotdeauna exagerările. Vă amintiți cum era caricaturizat Marius Chi­coș Rostogan? Nici în filmul nostru nu vad rostul unor asemenea abuzuri — și s-au făcut — speculând un haz de ocazie, folosind o limbă neevoluată, care poate duce la un co­mic facil, definind personajele numai la su­prafața, lipsind limba noastră de frumusețile ei și uneori putând compromite chiar actorii. Dacă asemenea regionalisme sau un limbaj mai colorat sunt folosite oportun, atunci fil­mul poate câștiga în atmosferă. Nu mai puțin dăunătoare este și lipsa de idei, nu doar a unui vocabular adecvat. Adesea dialogurile din filmele noastre sunt superficiale și aș spune că am ajuns destul de rar la o sinteză fericită între acțiune și dialog. De aceea ex­cepțiile sunt demne de admirat. Ca scenariile lui Titus Popovici de pildă. El nu are nevoie de dialoghist și nici de idei de la alții. Sunt însă scenariști care, deși au fantezie, știu să construiască personaje, pot crea situații con­flictuale, totuși dialogul lor sună nefiresc. Nu mi se pare nici o ofensă dacă ar apela la dia­loghiști specializați, așa cum se întâmpla în multe alte cinematografii. Cu atât mai mult cu cât cuvântul rostit pe ecran are mult mai multe șanse decât cel tipărit, ce rămâne silențios în rafturile bibliotecilor, să reverbereze în comportamentul și gândirea contemporanilor, ca și a generațiilor viitoare. Arhivele de filme sunt cred mai vii decât bibliotecile și dacă peste zece, douăzeci, o sută de ani oameni vor dori să afle ceva despre noi, cum am trăit, cum ne purtam, cum am muncit, cum am gândit, se vor îndrepta și către cinemateci, așa încă cred că suntem datori să le lăsăm o moștenire frumoasă, emoționantă, în imagini, dar și în limba vie, bogată, adevărată a epocii noastre.
 
Cred că este strădania tuturor celor prin talentul și munca lor de fiecare zi de cinematografia noastră, Vă mulțumesc!