Istoria şi spaţiile vaste – Filmele poetului

Filmul lui Constantin Vaeni şi Eugen Mandric — primit pe drept cuvânt ca un eveniment, ca o indiscutabilă izbândă a cinematografiei noastre — m-a ispitit să scriu aceste rânduri. De unde vine succesul acestui film şi, hai să riscăm un termen neacademic, farmecul acestui film? Dintr-o liber consimţită şi nesilită de ni­meni renunţare la fastul exagerat, la un spectaculos monoton. Tropăitul cailor nu mai striveşte, sub copitete lor, ideea... Re­gizorii care s-au bazat prea mult pe fast, pe feerie, pe cai, pe jupâniţe rumene au greşit, spectatorul nu mai distinge nimic omenesc, nimic viu, în această hărmălaie multicoloră. Îţi vine să le spui eroilor de la obraz: «Hai, potoliţi-vă oamenilor, spuneti o dată pentru ce vă bateţi atâta!». Mi-am dat seama, încă o dată, ce sursă inepuizabilă rămâne pentru un artist istoria, ea îl scoate pe artist din garsoniera problematicii mi­nore şi-I aruncă în lumea cea mare. Aş vrea ca în filmele noastre istorice — şi aici Sadoveanu ne poate da oricând o mână de ajutor — să simţim aroma timpurilor tre­cute, a moravurilor, a iubirilor, a cântecelor de atunci, epoca să fie reconstitultă cu mai multă exactitate şi, ca să folosim o expresie pe jumătate compromisă, cu mai multă grijă pentru «amănuntul semnificativ».
Desigur, ne intereseaza în cel mai înalt grad viaţa marilor voievozi, cei bântuiţi de patima înaltă a dragostei de ţară, dar ne interesează şi viaţa supuşilor, cum trăiau ţăranii, târgoveţii, negustorii, meşteşugarii. Dacă aş fi regizor, aş avea curajul să fac un tilm istoric în sensul cel mai propriu al cuvântului, care să aibă în centru figura unui asemenea supus, ţăran, meşteşugar, oştean. E copilărească poate, dar fără în­doială legitimă, dorinţa noastră de a vedea cum trăiau, cum iubeau, cum îşi câştigau pâinea înaintaşii noştri. Din cărţile de isto­rie ştim câte ceva, dar numai filmul ne poate apropia, palpabil, zilele de odinioară... Un spectator, după ce a văzut un film istoric, şi-a pus cu glas tare o întrebare numai în aparenţă uşor ridicolă: «Dar ei, ei ce făceau duminica?» Se ascunde, în această naivă întrebare, nostalgia omenească pentru con­cret... Se impune, deci, o mai atentă reconstituire a epocii cu moravurile, legile, cân­tecele, nedreptăţile şi bucuriile ei.
Desigur ar fi o stupiditate să cerem unui film istoric renunţarea la mari desfăşurări, bătăiii, cavalcade, etc., ştim cu toţii că istoria s-a făcut cu sânge şi necruţare, dar îi putem cere o simplificare, o ordonare, o aerisire, în aşa fel încât să ne putem uita mai cu luare aminte la chipul eroilor.
Cu ani în urmă, aceste deziderate păreau o utopie sau, şi mai rău, o formă întorto­cheată de ironie. Filmul nostru istoric s-a maturizat; putem să-i cerem orice.