— Deşi v-aţi arătat atât de detaşat de cea de a şaptea artă, iată-vă convertit de film. Ştim că semnaţi împreună cu regizorul Mircea Mureşan scenariul filmului Bariera. Nu vă e teamă de această confruntare?
— Teamă?... În niciun caz... În realizarea unui film, scenaristul are un rol modest. Răspunderea principală aparţine regizorului. Ai un sentiment ciudat când scrii un scenariu, e o operă care nu-ţi aparţine, care se poate transforma într-o capodoperă sau un eşec. Scriitorul nu face decât să schiţeze o realitate pe care altul o va duce până la capăt. Într-un fel, e destul de neplăcut. După ce mi-am luat riscul modestiei, eu m-am străduit să nu fac o ecranizare, ci chiar un scenariu, m-am străduit să respect legea... filmului. A respecta legile fiecărui gen e obligatoriu în artă. Într-o oarecare măsură am reuşit acest lucru când am trecut de la proză la teatru. Sper să fi reuşit asta şi în film...
— Vă puneţi mari speranţe în această primă tentativă cinematografică?
— Nu pot să am speranţe într-o realitate care nu depinde de mine. Ar însemna să fiu de un optimism deşănţat. O operă de artă nu este o partidă de fotbal, aşa că pronosticurile sunt imposiblie sau neserioase. Chiar şi Homer mai aţipea din când în când, dar noi, simpli cineaşti, simpli scenarişti... Şi apoi câţi nu ne-au ameninţat ani de zile cu teribile capodopere şi n-au reuşit să redea nici măcar o locomotivă firească?!... Că de oameni, ce să mai vorbim?... În film, iluzia succesului e atât de mare...
Sunt însă câteva elemente care ar putea să ducă la un lucru bun. Regizorul Mircea Mureşan are un acut simţ al realului, al concretului, îndelunga experienţă şi adânca lui sensibilitate au toate şansele să se materializeze într-o operă matură. Dacă ar fi după mine, aş face un film realist, n-aş umbla cu limba scoasă după „metaforă”, aş lăsa-o să se nască firesc. Dacă nu, nu e nicio nenorocire... Dar aici regizorii ştiu probabiI mai exact cum stau lucrurile. Şi apoi mai sunt şi actorii, talente de prim rang,
Octavian Cotescu,
Gheorghe Dinică,
Toma Caragiu,
Gina Patrichi ca să nu pomenesc decât câţiva din această strălucită distribuţie.
— Vorbeaţi la început despre legile filmului, spuneaţi că v-aţi străduit să nu faceţi o ecranizare, ci chiar un scenariu... Aveţi obsesia filmului?
— N-am nicio obsesie şi cu atât mai puţin pe cea a filmului, Aici sunt necesare câteva explicaţii. E filmic, nu e filmic? Am auzit această frază până la plictiseală. Orice regizor mediocru crede că el cunoaşte misterele genului, asta e pâinea lui. Dar şi Iimita lui. De aceea toţi ne ameninţă, cu „specificul”, e singurul cuţit pe care pot să-l mânuiască.,. E interesant, dar nu e filmic!... Aia e filmic, ailaltă nu e... Asta înseamnă o înţelegere trivială a specificului fiecărui gen… Ştiu asta din experienţa mea de autor dramatic. Sunt monologuri foarte teatrale, pe care spectatorii le ascultă cu sufletul la gură şi „lovituri de teatru” care plictisesc de moarte. Specificul unui gen nu e un lucru stabilit o dată pentru totdeauna, toate realităţile sunt filmice sau nefilmice, totul depinde de substanţă, de puterea de înţelegere a artistului... Artistul care distruge o lege nu înseamnă că lucrează ca un păgân, fără nicio lege, ci creează acea lege pe care i-o cere sensul pe care vrea să-l transmită...
Tocmai de aceea e necesar talentul... El creează propriile lui legi, care nu intră însă în contradicţie cu legile genului…
