Frumos, chipul Irinei Petrescu poartă amprenta unei inspirate loana d'Arc la vârsta în care ingenuitatea și luciditatea se cumpănesc fără vrajbă, iar privirea sa de o inflexibilă franchețe păstreaza în adâncu-i un licăr constant de suferință. Figura interpretei exprimă când abandonul dureros, când revolta anarhică revărsată, când exuberanța naivă, exaltând mereu farmecul și candoarea celei ce își caută identitate și dorește să se descopere pe sine dincolo de competițiile salonarde ale femininului.
Dialogul său cu lumea ia naștere asemenea unui dialog de iubire, aparițiile ei (precum aceea din
Duminică la ora 6 ori din tulburătorul spectacol „Leonce și Lena”) sugerându-ți o durere ce nu are parcă nume și care a fost înfrântă de dragul comunicării cu ceilalți. O anume „alertă” a simțurilor sale însetate de echilibru, însetate de liniștea pe care nu o pot dobândi, dar spre care trebuie să tindă îi așează sensibilitatea sub semnul unei tensiuni perpetue. Actul interpretativ devine, astfel, pentru actriță un mod public de a risca.
Pe scenă ca și pe ecran, jocul Irinei Petrescu are sobrietate și incandescență, răceală și nebunie, aceste extreme probând posibilitățile de a fi ale personalitații ei. În centrul iradiant al focului, actrița e, deopotrivă, visător și plămada din care se înfiripă visele.
Irinei Petrescu anonimatul spiritual îi e străin. Ea și-a convertit întrebările fără răspuns în mesaj de speranță sau imboId la rezistență și, printr-un suprem efort rămas secret, căruia nu-i vedem decât miraculoasele consecințe — și-a transformat fragilitatea și neliniștea în fața vieții în energie morală și creatoare. S-a dominat și a învățat să domine, să convingă și să vrăjească...
