(Audiențele Leonorei)
Personajul Secundar
Ochelarii cu multe dioptrii scormonesc ca un bisturiu măruntaiele dosarului. În spatele lor, printr-un efect divers de lunetă, departe, foarte departe, tovarășul Colea. Fața pământie, tunica închisă sever până la ultimul nasture. În fața biroului, la distanță respectabilă, figură palidă, îndărătnică de o demnitate iritantă, a vlăstarului generațiile de exploatatori. Corecție de identitate inutilă. Dosarul (E)Leonorei Bengescu, clasificat, subliniat cu creion roșu, își reia poziția de drepți în imperiul misterios al fichetului alături de celelalte zeci, sute... Personajul secundar, figurant pe scena istoriei anilor '50, primește în interpretarea actorului Cornel Revent un relief artistic pe cât de concentrat pe atât de veridic amenințător. „Conjugarea” acelui „Da” laconic, ascunzând subtile sensuri, oferă sursa unui microrecital.
Miza dosarului poartă pașii eroinei printre ruinele „citadelei sfărâmate” a familiei Benescu. Încep „audiențele” căutării adevărului.
O elegantă doamna drapată într-un taior impecabil, oficiind într-un interior de un bun gust ireproșabil. Un superb coș cu flori, prefațând dineul intim dat în onoarea unui profesor important. Într-o franco-română de bonton, mătușa sancționează condescendent contrastele dintre stilul casei și apariția „proletară” a nepoatei. Oportunismul existențial al mătușii îi conservă tabieturile și confortul, dar și opacitatea, superficialitatea, egoismul, aparența glazurată, vis-à-vis de frământarea autentică a tinerei rude, pe nedrept suspectată de un alt fel de oportunism. „Darul” mătușii „generoase” vine inutil și tardiv. Apreciata actriță a Naționalului bucureștean,
Simona Bondoc, satisface la cotă maximă, prin jocul subtil al nuanțelor prin mimică, gesturi mărunte, inflexiuni ale vocii, poza perfect controlată în primplanuri inspirate, exigența unui rol secundar extrem de condensat.
Periplul Leonorei continuă. Milităros, bombănindu-și marșurile de paradă, graseiindu-și aferat confuziile, zbârlindu-si țanțos mustața în așteptarea unei decorații bine meritate pentru cel mai iscusit producător de pungi de hârtie, unchiul general tronează abulic peste câmpul unei bătălii iremediabil pierdute. Hârtia de turnesol a revoluției sociale a relevat aerul vetust al personajului. Figurant sclerotic pe scena istoriei, generate nu poate fi de nici un ajutor Leonorei, și nu numai ei, în căutarea adevărului. În rolul generalului, autorul Ion Niciu pictează inconfundabil portretul de un pitoresc sordid, de paradă, al inutilității sociale și existențiale.
Ultima speranță a Leonorei e fostul plenipotențiar. Retras în ambientul simulant al camerei unice, surd și orb la prefacerile istoriei, al căror tumult bate la ușă, unchiul diplomat primește audiența nepoatei cu tot ceremonialul necesar întreținerii unei mitomanii fără leac. Suita sa: valetul proteguitor rămas din milă pentru foștii stăpâni (excelent
Jean Florescu într-un rol de o caldă îi înțeleaptă umanitate) și soția, șefă de cabinet, cerber ridicol, exemplar prețios în insectarul istorie acelei epoci (apariție de mare efect portretistic al marii actrițe Ioana Ciomârtan). Ocupația ex-plenipotențiarului: redactarea unor „importante” memorii. Trăsătura dominantă: egoismul împins până la grotesc. În rolul diplomatului de carieră, Theodor Danetti, reputat interpret al unei „secundari” din multe filme remarcabile, ne oferă un rol perfect dozat în trecerile de la poză marțială, olimpiană, la vulgara irascibilitate de bătrân neputincios, depozitarul unor adevăruri distorsionate prin subiectivism.
Când și ultima audiență a Leonorei ia sfârșit lamentabil, spectatorului i se comunică starea de inutilitate profundă a citadele sfărâmate. Micile portrete cinematografice individualizate cu minuție iau ioc în marea frescă realizată cu atâta forță și personalitate de către
Malvina Urșianu.
