Un film de atitudine, un film al confesiunilor. Într-o cinematografie normală şi-ar fi meritat locul pe marele ecran, aşa rămâne un succes al Studioului de film al Televiziunii Române.
Imagine, idee, sunet se-ntrepătrund şi-şi corespund... lată un film nu doar de privit, ci şi de intuit, de asumat. Începând chiar cu titlul ce reverberează multă vreme în memorie. Afirmaţia tranşantă nereferindu-se defel la o simplă constatare, de altfel neadevărată căci vechea locuinţă somptuoasă a mătuşilor e luată în posesie de parveniţii fără ruşine, aşa cum blocurile neterminate sunt invadate de cohortele de tuciurii cu pondere în existenţa de zi cu zi şi chiar la expierea din final când îşi fac simţită prezenţa covârşitoare surprinşi de aparat într-un cerc−menghine fără speranţă (exponentă „cu replică” a acestei noi mase de figuranţi fiind chivuţa locvace a Olgăi Bucătaru). Acest „nimeni” semnifică o stare de fapt (coincidenţa nu-i întâmplătoare, cum nu sunt întâmplătoare nici alte analogii) mai gravă decât o absenţă ori o dispariţie, la urma urmei inevitabilă. În aceste cazuri „nimeni” indică o golire de substanţă, de spirit, de suflet, o lipsă de valoare umană, de îndrituire morală.
Căci cine are căderea să judece pe cine?
Fiica insolentă în criză de personalitate, dispreţuindu-şi mama fără să încerce să o înţeleagă, preocupată doar de satisfacerea nevoilor meschine de moment — o ţigară, o prăjitură, un amor sau a frondelor de conjunctură — un protest, o manifestaţie, o înfierare (excelentă
Tania Popa — adolescentă ingrată, îngălată în propria-i suficienţă şi ignoranţă)...
lubitul mamei revenit în ţară după o lungă absenţă, împietrit de propria-i eroare — căsătoria cu o persoană în vârstă şi nerealizarea profesională (Valeriu Popescu, vedetă a exilului cu statura masivă, impozantă, având ştiinţa de a tăcea cu figura încremenită într-un rictus, amar zâmbet complezent, adresat nu atât interlocutorului, cât lui însuşi).
Firul devenirii logice, normale, s-a rupt demult, iar culpabilitatea se împarte deopotrivă între cei ce au dispus şi cei ce s-au supus. Fie că e vorba doar de părinţii conformişti ce n-au permis fiicei lor să-şi urmeze vocaţia în canto: personajul Ilenei Stana lonescu domină detaşat două secvenţe ale filmului. Serata menită să reînvie mondenităţile de odinioară, dar eşuând lamentabil într-o penibilă caricatură, aria din „Traviata”, acel ironic parcă „Adio del passato” răsunând la fel ca altă dată doar în mintea rătăcită a eroinei care-şi aminteşte cum şi-a fascinat auditoriul dintr-un spital de campanie; aceeaşi privire pierdută revine în prim plan pe patul de azil, când bătrâna doamnă are revelaţia sfârşitului şi izbucneşte într-un plâns chinuit. Moartea se insinuează perfid, doborându-I pe cel ce s-a hotărât prea târziu să-şi cheme la Paris logodnica, acum o bătrânică (Maria Rotaru într-o filigranată compoziţie) ce nu se ştie cum va supravieţui escapadei hazardate. Aşa cum nu se ştie cum va evolua precipitatul mariaj al surorii ei, care îşi mută lucrurile la primul bărbat ce o cere în căsătorie la coadă la lapte (Sanda Toma şi lon Niciu, un cuplu degenerescent al inocenţei înduioşătoare şi tenacităţii persuasive).
Absolviţi indirect prin trecerea timpului şi mai ales prin inexistenţa în propriul cuget a vreunei brume de remuşcare ori scrupul sunt secretarul de partid (Radu Panamarenco ironizând în spiritul anilor '50 jovialitatea insidioasă a autorităţii preocupate în primul rând de sine) ori anchetatorul (
Valentin Teodosiu figurând opacitatea implacabilă) hărţuind-o în mod coşmaresc pe ne−membra de partid ori deţinuta gravidă.
Cine ar putea atunci să o judece pe cea care s-a salvat doar prin propriile forţe, prin capacitatea de a supravieţui naşterii în închisoare, crescându-şi apoi singură copilul. Reabilitându-se în proprii ei ochi şi impunând respect printr-o muncă asiduă, cu sentimentul că poate fi utilă: „Cel puţin am oferit un acoperiş semenilor mei!” Compromisul implicat de regimul „grijii faţă de om”, care a pedepsit-o drastic pentru o vină inexistentă, ea a înţeles să-I plătească cinstit prin pasiunea pentru arhitectură. De aici nevoia de a merge mereu să vadă pădurea locuinţelor de beton încremenite în proiect. Un proiect al unei modeste, umile vieţuiri, contestat vehement de generaţia tinerilor revoluţionari, dispuşi deocamdată doar la demolări. Eşecul de care e conştientă protagonista (a cărei intimitate sufletească
Tamara Creţulescu o dezvăluie zguduitor, cu o parcimonie dictată de însăşi austeritatea destinului vitreg) este într-adevăr total: a rămas fără slujbă, e respinsă de propria fiică şi dispreţuită până şi de cel care a părăsit-o fără un cuvânt. În faţa lui şi izbucneşte într-o scurtă imprecaţie adresată insensibilităţii masculine, de fapt vizând oportunismul curent, intrat în banalitate, şi al partinicilor, şi al dizidenţilor, de ieri şi de azi. Soluţia o află singură, aşa cum a şi trăit. După ce îşi va fi distrus schiţele la propriu şi clădirile în imaginaţie, după ce se va fi despărţit de trecut printr-un pelerinaj la ruinele prezentului, eroina se abandonează gravitaţiei de la un etaj zece unde, cândva, pentru un personaj cofratern, se aprinsese o lumină.
Dinspre biografia artistică a
Malvinei Urşianu vin (umbrite pe alocuri de un patetism desuet al replicii, al filmicităţii propriu−zise) şi alte repere emoţionale precum cel din cimitir, când travlingul peste mormintele unor femei dispărute închipuie un cortegiu al nefericitelor din veac. Un cortegiu care o va înregimenta nu doar pe mamă, ci şi pe băieţoasa fiică în jeans ce îşi cară unica moştenire de familie — portretul străbunicii — nu pe malul stâng al Dunării albastre, ci printr-un parc din apropierea Dâmboviţei. O adolescentă care se va maturiza brusc, zidindu-şi inconştienta superficialitate într-un strigăt de disperare tardivă.
