„Expresul de Buftea” – cronică de film

     Două lucruri ni se spun clar de la bun început. Dacă nu trei. Dacă nu chiar patru. Pe număratelea: 1) nu uitaţi — rosteşte sever acel personaj care nu trebuie cău­tat prea mult nici în filme, nici în viaţă pentru că el stă, de regulă, la răspântie, la răspântia posibilităţilor posi­bile între film şi viaţă — şi nu uitaţi — emite el din mers şi din mersul filmului — gaguri, gaguri, gaguri. Just, zicem în sinea noastră, just, o comedie fără gaguri, se cheamă că nu le are. 2) Spectatorul tre­buie să râdă — continuă acelaşi personaj, care fără îndoială nu este un producător anume, nu este producătorul acestui film, ci «producătorul de filme», şi din nou înclinăm, aşa este, la o comedie spectato­rul trebuie să râdă. Dacă avea chef de plâns, se ducea la o melodramă. 3) Este o sarci­nă, tovarăşi! —încheie solemn acel personaj acordul nostru neclintit se umple brusc de speranţe. Dacă e sarcină, atunci «se face», pentru că unde-i sarcină nu-i tocmeală. 4) Uşor de zis — replică pe gân­duri regizorul, care nu este şi regizorul Expresului de Buftea, ci Dem Rădulescu şi aici n-avem încotro, picăm «uşor» pe gânduri, pentru că, dacă însuşi Bibanul ne spune grav că n-ar fi tocmai de ici de colo să faci spectatorul să râdă, înseamnă că celelalte trei lucruri spuse până acum se află în pericol. De la acest început încolo — până la el a fost un generic inspirat, haz­liu, de comedie, un generic şi el dătător de speranţe şi promisiuni — tot restul se transformă, cu sau fără voia autorilor, în­tr-o perfectă demonstraţie a dificultăţii, a uriaşei dificultăţi pe care o închide în ea sarcina aceasta atât de plăcută: să faci spectatorul să râdă. Şi pentru că avem de-a face cu un film de montaj, avem de-a face deci cu momente din comediile noastre de ieri, de azi, ba chiar şi de ataltăieri, de­monstraţia este uşor îngrijorătoare. Pen­tru că iată, doi oameni de haz — unul de haz în vârful peniţei, Matty Aslan — scena­rist de astădată; celălalt, Haralambie Boroş, regizor de comedii, dar şi interpret de personaje comice — alegând, culegând, legând comedia de azi de comedia de ieri, pe Nae Roman de «Maiorul Mura-Mura-Mura», pe Coca Andronescu de Margareta Pîslaru, pe Margareta Pîslaru de Nancy Holloway, pe Caragiale de Puiu Călinescu, pe Puiu Călinescu de Dem Rădulescu şi Jean Constantin («ştiam eu, când s-or întâlni ăştia trei nu iese nimic bun»), scenele de haz cu momentele de antren coregrafic, cuplurile de îndrăgostiti de cuplurile actoriceşti, scotocind şi scormonind în 30, 40, 50 de ani de comedie cinematografică, abia de reuşesc să scoată o oră şi jumătate de zâmbete presărate cu două-trei hohote, e grav. Să fie vina autorilor? A selecţiei lor? Da, din ea lipseşte «momentul» Directorul nostru şi «momentul» Pe răspunderea mea, lipseşte — şi ce păcat! — «momen­tul» Marin Moraru povestind-o «p-aia cu bicicleta galbenă» din Operaţiunea Mon­strul. Dar, dacă ele n-ar fi lipsit, filmul în totului tot ar fi fost el «de aur»? Nu cred. Aşa cum nu cred că o altă selecţie ar fi fost cu mult mai bună. Cred, în schimb, că Ex­presul de Buftea, semnat de Matty Aslan şi Haralambie Boroş, scoate la iveala voit-nevoit, nu lipsa comicului din comediile noastre, ci puţinătatea lui. Gaguri, ga­guri, gaguri... Unde? De unde? Hazul comediilor noastre, iată, ni se demon­strează este, în cel mai bun caz, verbal, de replică, atunci când nu se lasă cu toată greutatea în spinarea unor prezenţe actoriceşti numite Bibanul, Jean Constantin, Puiu Călinescu, Marin Moraru, Draga Olteanu-Matei, Vasilica Tastaman, Sebastian Papaiani. Dar oare ajunge? Penru Expresul de Buftea — adică ciugulind, alegând, culegând, pigulind, montând tre­cutul cu prezentul şi viceversa, ajunge. Dar pentru o comedie cu subiectul ei, cu sensul ei, cu gagurile ei, cu situaţiile ei, nu prea. Pentru că, vedeţi şi dumneavoas­tră, vine o fetiţă (opt ani şi ceva — Anamaria losif, pe numele ei de elevă şi actriţă) cu ochelari de viitoare profesoară de latină, care, întrebată dacă vede comedii şi care-i plac, răspunde doct, tranzistorizat şi com­puterizat: «Dintre producţiile caselor noas­tre de filme...» şi zgaiba asta de fetiţă care nu este numai «o fetiţă», ci fetiţele, bă­ieţii, copiii noştri, ai voştri, ai lor, are ci­nematograful în buzunarul cel mic de la şorţulet. Ea (adică ei) a văzut nu numai S-a furat o bombă, dar şi Unora le pla­ce jazz-ul şi ştie cine, ce şi cum, în aşa fel încât, vorba Bibanului: «Eu mă duc pe culoar să fumez o ţigară nocivă». lar pe aceşti viitori spectatori, n-o să-i mulţumim niciodată cu trei replici şi-un brânci, cu un platou cu frişcă şi o coajă de pepene, ei vor, da, ei vor ceea ce vrea şi producă­torul: gaguri, gaguri, gaguri. Ei vor să râdă. Ei ştiu că «asta-i o sarcină, tovarăşi», ei ştiu — nu se poate să n-o ştie din mo­ment ce ştiu că Unora le place jazz-ul este un film de William Wyler — şi că asta «e uşor de zis», dar mă tem că nu-i interesează cât de greu ar fi de făcut.
     Sigur, le suntem recunoscători autorilor pentru reîntâlnirile cu marii actort dispauţi sau marii actori in viaţă şi atât de puţin folosiţi, pentru imaginea fermecatoare a lui Jean Georgescu în Maiorul Mura, hipnotizat de o Dulcinee care-l cadoriseşte cu brotăcei (iată şi gagul!), pentru imaginea aceluiaşi Jean Georgescu furând din ţigara vecinului de bancă cu o ţeavă făcută din chiar scrisoarea de con­cediere (iată gagul!), pentru imaginea de neuitat a unui Caţavencu interpretat de lon Talianu, a unei mangafale — Birlic, pentru imaginea unui monumental Giugaru — monumental pe toată sfera Caragiale, pentru imaginea serafică serafic-cuceri­toare numită Beligan, pentru imaginea de neuitat a unui Toma Caragiu, de neuitat şi de neînlocuit de la Caragiale până la comedia contemporană, pentru întâlnirile cu actori de azi, comicii noştri de baza şi de rezistenţă Dem Rădulescu, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Coca An­dronescu şi Nae Roman (de ce aşa pu­ţin? de ce nu şi din filme oare?!), Puiu Călinescu. (Şi ar mai fi fost, ar mai fi fost «cel puţin» Octavian Cotescu). Le suntem foarte recunoscători pentru efortul bun şi binevoitor de a ne destinde cu orice chip şi pe orice cale, pe calea comediei, pe calea musicalului, pe calea music-hall-ului, pe toate căile, pentru că, dacă ne uităm bine, un excelent moment comic vine dintr-un film poliţist, Un comisar acuză, altul din alt film poliţist, Acţiunea autobuzul, altul dintr-o dramă socială, Actorul şi sălba­ticii, altul dintr-un basm, De-aş fi Harap Alb, dar cred că mai recunoscători, «cel mai recunoscători», ar trebui să le fim pentru oglinda pe care ne-au pus-o sub ochi preţ de un ceas şi jumătate şi în care se reflectă palid, încercănat şi anemic, chipul comediei noastre de azi. Chipul acesta care strigă, cere, ne roagă «nu mă lăsaţi, faceţi ceva cu mine» că — vorba cuiva — «mor, ţaţo, mă prăpădesc!» Ceva, cred, va trebui să facem, că doar n-o să rămânem, cu toată dragostea, cu tot res­pectul, cu toată plecăciunea, o viaţă în­treagă la «Vin bibicule, vin bibicule, vin...» nici, la «Amice, eşti idiot», nici la «Este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire».
Mai ales, aici parcă n-ar trebui să ne înţepenim o viaţă...