— Sunteţi un autor de succes, Geo Saizescu. Ultima dumneavoastră comedie s-a bucurat de o primire foarte bună, şi din partea publicului şi din partea criticii. Ceea ce se întâmplă rar.
— Da, numai în trei săptămâni, în Bucureşti,
Astă seară dansăm... a fost văzut de 400.000 de spectatori. Cât priveşte critica, aici am rezervele mele. Cu unele excepţii, mai ales cu excepţia cronicii din revista dumneavoastră, ceilalţi n-au prea judecat filmul dinăuntru, cu gravitatea pe care o impune un gen numai în aparenţă frivol, Or, purtătorul de cuvânt al publicului, care e cronicarul, trebuie, ca şi creatorul, să trateze materialul nu de la distanţă, cu condescendenţă, ci să raporteze obiecţiile la ceea ce şi-a propus autorul, să „intre în fenomen”, adică să analizeze ce înseamnă în zilele noastre comedia, cu răspunderile ei sociale.
— După câte ştiu, din '58, de la Doi vecini — după ce aţi realizat o dramă de actualitate şi două comedii lirice — abia acum reveniţi la satira socială. De ce-aţi absentat atâţia ani dintr-un gen de asemenea importanţă? Şi atât de compromis la noi, prin filme sub limită?
— Satira îşi are condiţiile ei de afirmare, îi trebuie un climat în care să înflorească, să-şi atingă scopul. Ea nu depinde numai de intenţiile noastre, ci şi de mentalitatea producătorului.
— Găsiţi că acum s-a creat acest climat?
— Nu încă cel ideal, dar faţă de ceea ce exista... Vă dau un exemplu: între
Doi vecini şi
Un surâs în plină vară prezentasem studioului un scenariu de scurt-metraj care satiriza un contabil. Scenariul a plăcut, dar într-o zi m-a oprit pe sală cineva care lucra în economia studioului şi mi-a zis: „Bine, dom-le, tocmai acum ţi-ai găsit să te iei de noi, când avem atâtea necazuri cu devizurile filmelor?”
— Şi aţi renunţat atât de repede?
— N-am renunţat. Am aşteptat să dispară mentalitatea potrivit căreia dacă „te iei” de un inginer sau medic, îţi ridici în cap toată breasla inginerilor ori medicilor. Mulţi s-au refugiat în acest timp în subiecte satirice minore, cu eficienţă limitată. Pe mine însă nu mă interesează anecdota de tip „Urzica”, ci comedia de acută actualitate, în care oamenii să se recunoască, chiar când nu le convin multe. Am refuzat ani de zile să accept scenarii minore şi autori minori pe care mi-i propunea redacţia studioului. În aşteptarea lui
Păcală nu vroiam să abdic de la nişte principii.
— Dumneavoastră nu puteaţi avea iniţiative?
— Când e vorba de o concepţie mai generală, e dificil. Cu toate că producătorii susţin sus şi tare că avem nevoie de comedie satirică, practic, ei dau drumul mai mult filmelor tip estradă, care nu supără pe nimeni.
— Deci nu numai autorii sunt vinovaţi de acest „estradism” care alterează majoritatea comediilor noastre muzicale sportive ori poliţiste.
— E vorba şi la unii şi la alţii de o eroare de concepţie. Sunt regizori care spun interpreţilor: „Băieţi, veniţi mâine la filmare cu gaguri”. Şi aceştia aduc tot arsenalul lor de estradă, glume ultracunoscute, care uneori te fac să te crispezi, iar alteori, chiar dacă stârnesc ilaritate pe platou, ele nu-s altceva decât momente vesele în sine, numere de revistă care nu se încheagă într-o concepţie comică unitară.
— Remarcam la filmele dumneavoastră tocmai această concepţie comică, relaţia care se stabileşte între personajele într-o ambianţă, să o numesc, bună conducătoare de veselie.
— Asta e obsesia mea mai veche, încă din institut, când îl studiam cu frenezie pe Chaplin, încercând să determin cauzele pentru care toate glumele lui ajung la public. Am descoperit acel curent subteran de umanitate care înnobilează cel mai banal gag. Gagul mecanic, folosit şi de înaintaşii lui Chaplin, s-a umanizat la el tocmai prin acel flux fantastic de duioşie, de omenie creat de-a lungul filmului. Desigur, nu e uşor să realizezi o unitate comică pentru că ea îţi cere să renunţi pe parcurs la foarte multe „găselniţe”. Dar cele mai bune trouvaille-uri se pierd dacă nu sunt înscrise într-un fundal viu, realist, care să le valorifice. Să le indice direcţia atacului. Ţinta comicului. Aveam, de pildă, în
Balul de sâmbătă seara o secvenţă cu
Papaiani,
Dem Rădulescu şi
Puiu Călinescu care, la proiecţia cu materialul filmat, a stârnit hohote de râs în sală. (Aş vrea chiar s-o montez într-un scurt-metraj de sine-stătător). „Papă-lapte” era luat „în antrepriză”, pe şantier, de către doi frizeri improvizaţi şi „făcut frumos”. O scenă de un comic mut extraordinară, dar la care a trebuit să renunţ pentru că nu se înscria în unitatea filmului şi mi-ar fi anihilat pe viitor personajul. Din liric îl transforma în grotesc.
— Sunteţi pentru o netă separare a comicului?
— Deloc. Mă indispun „puriştii” genurilor. Comedia modernă e azi inseparabilă de dramă. Sunt pentru absolut toate variaţiile comicului: buf, liric, excentric, fantastic, cu condiţia ca toate să se înscrie, să se armonizeze în concepţia filmului. Adică să servească ideii, demonstraţiei, nu să rămână virtuozităţi în sine.
— Credeţi că doar ideea asigură unitatea, stilul comediei?
— Ideea concretizată într-un personaj. Neapărat un personaj. Se uită tot mai des că în comedie tipul e determinant. Toate marile cinematografii s-au impus prin tipuri comice de talia lui Charlot, Malec, Stan şi Bran, Hulot.
— Credeţi că azi prototipul comic e pe cale de dispariţie?
— Într-adevăr, dacă mă gândesc la cei câţiva devotaţi ai genului, la Tati, Etaix, Jerry Lewis, ei tind să practice un umor în care gagul mecanic să-şi capete un rol preponderent, iar personajul să dispară. Or, asta distruge substanţa filozofică, umanitară a comediei. În primele filme ale lui Tati, domnul Hulot asigurase acel curent subteran poetic de care vorbeam la Chaplin. După
Mon oncle, Tati îşi pierde personajul reprezentativ şi ultimul său film,
Trafic, dezamăgeşte prin aglomerarea de gaguri nevalorificate însă de un tip uman, care să reprezinte timpurile noastre. În schimb, Etaix încearcă în ultima vreme să dea tot mai multă consistenţă siluetei sale lansată în filmele anterioare, mai degrabă ca purtătoare a unei vestimentaţii comice, decât a unei mentalităţi. Dintr-un fel de gag, cum era iniţial „îndrăgostitul” său bizar, el începe să devină un personaj viabil, credibil, un tip al lumii moderne.
— Consideraţi că lipsa acestor tipuri explică penuria mondială de comedii?
— Evident. Fără ele nu pot trăi ideile noastre, oricâtă inventivitate comică am risipi. Astăzi, actori mari de comedie, Jerry Lewis sau De Funes vor să suplinească ideile comice prin multe grimase, forţând nota de comportament a personajelor care devin astfel caricaturi. Scheme neviabile.
— O calitate a comediilor dumneavoastră este strădania de a nu apela la personaje-limite, ci la oameni obişnuiţi puşi în situaţii comice-limită.
— Mă bucur că aţi observat preocuparea mea de a impune un personaj comic realist. Un tip de un umor specific, naţional, ca Făniţă din
Un surâs... ori Papă din
Balul de sâmbătă seara. Chiar şi noua postură în care îl aduc pe Papaiani în
Astă seară... păstrează o notă de umor specific.
— Ce caracterizează, după dumneavoastră, umorul românesc?
— Sunt, cred, două filoane ce alimentează umorul nostru. Unul liric, poetic, cealălalt satiric. Ele nu se exclud, ci se împletesc permanent. Noi batjocorim, în general, pe cei ce ne strică cursul liric al existenţei. Dar o facem cu o anume înţelegere omenească, de aceea satira românească e vitală, reconfortantă, nu te sinucizi după ea. În satele olteneşti, de pildă, nu există om care să nu-şi aibă o poreclă. Dar denumirea caracterizează concis, cu ascuţită ironie, dar şi cu duioşie, trăsătura de caracter a omului respectiv. Lirismul e şi el învelit, dintr-un soi de pudoare, într-o undă de autoironie, de uşoară detaşare. Declaraţiile de de dragoste au o nuanţă metaforică, ca o cimilitură cu sensuri multiple.
— Ce binevenită ar fi această autoironie în scenele de dragoste din filmele noastre, unde lirismul se confundă ades cu o dulcegărie fandosită şi insipidă.
— Nu vă contrazic. Vorbeam deci, de o anume atitudine a românului faţă de comic. Aş adăuga şi vocaţia lui comică, o predispoziţie naturală către veselie. La noi umorul umblă pe stradă, întâlneşti peste tot feţe deschise, cu un zâmbet ce vine din interior, din optimismul proverbial care ne-a ajutat de atâtea ori în istorie.
— O poftă de viaţă şi de glumă care, cu mici excepţii, nu şi-au găsit încă expresia în cinematograful românesc.
— Regretabil, pentru că e ştiut, umorul reprezintă cel mai specific teren de manifestare a psihologiei unui popor. La un festival internaţional ţinut în Spania, critica nota în urma vizionării
Balului...: „Ne amintim cu plăcere că în Est nu există doar comediile lui Forman şi ale Chytilovei, ci şi cele ale lui Saizescu”. lar după prezentarea filmului la Cannes, un ziarist mi-a spus: „Vă mulţumesc pentru poezie”, iar cronica şi-a intitulat-o „O undă de prospeţime”. Când făceam comedie lirică, toţi îmi spuneau: „În lume e nevoie azi de poezie, ca un răspuns la violenţă şi erotism”.
— Cred că nu aţi realizat comedie lirică doar pentru că era bine privită în lume? Ori mai comodă?, scuzaţi-mi insinuarea. Aţi revenit la satiră. De ce?
— Un regizor de comedie trebuie să-şi verifice toate registrele. Să cânte pe o gamă cât mai variată. Aveam nevoie să fac din nou satiră ca să nu-mi „pierd mâna” după atâţia ani de la
Doi vecini. Dar pentru că mă străduiesc, înainte de toate, să fac din comediile mele tablouri vivante ale realităţii, mi-e indiferentă modalitatea — lirică ori satirică — la care recurg. Singur materialul decide. Totul e să-mi înscriu căutările în acea concepţie care, sper, s-a făcut simţită şi acceptată în toate filmele mele, chiar şi în cele necomice, cum a fost
La porţile pământului. Şi anume, o căutare a poeziei cotidiene care reiese ori din situaţia comică, ori din cea dramatică, un anume flux al realului (sesizat de critica străină mai perspicace decât cea autohtonă). Mi se pare mult mai uşor la ora asta să faci comedii abulice, fantezii bufe, oricât de abil construite, dar în care spectatorul să nu creadă, să nu-şi urmeze personajele. Cred că mai mult decât în dramă ori în filmul poliţist, în comedie publicul se identifică de la început cu personajul vioi, simpatic, hazos, când îi câştigă adeziunea. De aici şi răspunderea autorului de comedii: ce fel de personaj comic oferă şi, mai ales, ce atitudine adoptă creatorul şi implicit spectatorul faţă de personaj. Aici stă, cred eu, problema teoretică şi practică a comediei româneşti contemporane. Ce reuşeşti să selectezi, cu harul şi cu atenţia ta socială, din realitate şi apoi cum tratezi, ce poziţie faţă de faptele comice — reale sau inventate — adopţi. Dacă în satira socială cea mai dură urmezi acest filon al comicului naţional, caracterizat nu prin negare totală, spirit destructiv, ci dorinţa de corijare, un umor ofensiv, regenerator, atunci poţi înfrânge orice prejudecată. A producătorului, a criticii, a publicului.
— Din literatura clasică vă simţiţi dator anumitor umorişti?
— Aici n-aş mai împărtăşi părerea dumneavoastră exprimată în cronica la
Astă seară dansăm în familie, despre o anume filiaţie cu teatrul lui Sebastian ori Muşatescu. Mă simt mai aproape de lirismul poetic, al unui Basarabescu ori Brătescu-Voineşti, de satira înţelegătoare a lui Brăiescu din „Vine domnul şi doamna general”, de ironia duioasă a „Proştilor” lui Rebreanu, de precizia tipologică a unui Budulea Taichii ori Popa Tanda. O lume a eroilor simpli, anonimi, la care descoperi cu încântare, aproape cu uimire, poezia şi inteligenţa.
— Sarcasmul lui CaragiaIe ori Urmuz pare să nu vă tenteze, deşi acel pamfIet al lui Arghezi, „Doi vecini”, debutul dumneavoastră cinematografic, nu era străin de incisivitatea lipsită de compasiune, de gagul modern, rece, mecanic, pe care-I încriminaţi.
— Era doar un excerciţiu, încercam să-mi descopăr pe atunci preferinţele, îmi dibuiam personalitatea. Dar astăzi mi-e clar: pamfletul nu e slăbiciunea mea, e, cum să vă spun, prea dur, prea unilateral, prea ocazional. În schimb, sunt obsedat de acel tezaur al spiritului popular românesc care e cuprins în strigăturile, ghicitorile şi proverbele noastre. Dacă Anton Pann a vrut să-şi ilustreze proverbele culese, povestind pe marginea lor întâmplări din vremea sa, încercând, deci, să detalieze, să analizeze adevărul sintetizat în proverb, eu aş dori, într-o culegere filmată, să ilustrez cu întâmplări din lumea noastră aceste perle de înţelepciune populară. Să le actualizez, să le fac să pătrundă, prin acest limbaj universal care e imaginea, în Iumea întreagă. Dacă mă simt cu adevărat dator faţă de ai mei, aceasta e datoria de a exprima cinematografic, într-o modalitate modernă care să surprindă gama cea mai întinsă de umor, de la pantomină la calambur ori comic fantastic, tot ce suntem şi reprezentăm noi ca spiritualitate. Dar odată cu limbajul, trebuie să-mi creez şi instrumentul care să mă exprime: actorul.
— Aveţi şi în această direcţie câteva descoperiri şi redescoperiri pentru film, importante. Sebastian Papaiani, de pildă, e „creaţia” dumneavoastră. Iar Dem Rădulescu, Vasilica Tastaman, Stela Popescu au fost redaţi comediei cinematografice de calitate, cu multă ambiţie şi intransigenţă din partea dumneavoastră şi a scenaristului lon Băieşu.
— Oricât de înzestrat ai fi ca regizor, orice gând „genial” te-ar scutura, nu-l poţi comunica decât prin intermediul lui, al interpretului. De aceea îl iubesc pe actor, îl stimez şi îi las pe platou toată libertatea de acţiune, colaborând cu el, stimulându-i personalitatea, Dar şi solicitându-i permanent tot ce e mai proaspăt, mai original în talentul său. E o muncă delicată, de cunoaştere reciprocă, de stabilire a unui climat prielnic. Încerc, pe cât posibil, să-l feresc pe interpret de toate frecuşurile administrative, care-i pot întuneca bucuria creaţiei. Pentru că, mai mult decât în orice alt domeniu, comedia nu se poate crea decât în bucurie. Cu bucurie. Pentru bucuria celor mulţi. Din păcate, pe zi ce trece, comedienii rămân tot mai puţini. Flori rare. Ar trebui poate ocrotiţi ca monumentele naturii. Supape ale vieţii noastre spirituale. Nu găsiţi?
