Jean Mihailovici — devenit, pentru istoria filmului românesc, regizorul Jean Mihail — a văzut lumina zilei la 6 iulie 1896, deci la nici două luni după aceea zi de 27 mai când, la sediul revistei „L’Independence Roumaine” — din Bucureşti, avusese loc prima proiecţie cinematografică publică din ţara noastră.
Să fi fost o predestinare?
Cert e că — aşa cum apreciază
Călin Căliman — „(Jean Mihail) a pus câte o cărămidă la edificiul cinematografiei naţionale în fiecare dintre etapele ei, din anii filmului mut până în deceniul al şaselea, slujind, deopotrivă filmul documentar şi filmul cu actori, comedia şi drama, ecranizările sau scenariile originale. El nu ne-a lăsat capodopere, multe dintre proiecte au fost abandonate, dar şi-a închinat viaţa propăşirii filmului românesc, în câteva dintre cele mai grele perioade ale istoriei sale”.
Pionier al filmului românesc, Jean Mihail este astăzi un cineast uitat, fapt care determină şi modul în care Călin Căliman va aborda această monografie: „Am plecat de la premisa că opera lui Jean Mihail înainte de a fi analizată trebuie cunoscută şi recunoscută.(...) Cartea se doreşte astfel, înainte de orice altceva, o poveste, o poveste despre un cineast de ieri pe care prezentul şi viitorul n-au voie să-I uite: „Povestea”, aşa cum răzbate ea din paginile cărţii, este demnă de tot interesul. E povestea unui om, povestea unei epoci dar, mai ales, povestea unui crez: cinematografia naţională.
Există multă anecdotică în această carte (lucru firesc şi necesar pentru pertinente judecăţi de valoare, făcute cu competenţă şi fineţe critică. Există însă şi amărăciune, amărăciunea istoricului de film ce se vede nevoit să constate: „Refuzat şi obosit, bolnav, părăsit şi uitat, Jean Mihail a fost unul dintre primii făurari de film românesc care se stingea în indiferenţa criminală a epocii totalitare. I-au urmat şi alţii...”
Dar există, mai ales, responsabilitatea şi devotamentul unui reputat critic de cinema faţă de filmul românesc: „... Mi-aş dori ca volumaşul meu, născut dintr-o umbră de respect dar — aş zice — şi dintr-o elementară îndatorire profesională, să fie doar începutul unor readuceri aminte.Viitorul n-are nici o şansă dacă ignoră trecutul”.
(Noul Cinema nr. 5/1997)
