- Maestre Jean Georgescu, cum a apărut cinematograful în viaţa dumneavoastră?
- Primul meu contact cu cinematografia a fost mental. Dar contactul ăsta mental mi-a schimbat complet viaţa. Adică omul care fusese pregătit pentru o carieră sigură, simplă; burgheză, s-a schimbat complet şi a intrat pe o direcţie pentru care era poate predestinat, dar de care s-a apropiat in abstracto. Ca să pot intra în cinematografie, fiindcă la noi ea nu exista ca atare, am pornit pe calea mai largă a profesionaIizării artistice, dând examen la conservatorul de teatru.
- Eraţi mulţi candidaţi?
- Nu prea mulţi. Fiindcă părinţii ţineau ca fiii şi fiicele lor să facă o meserie «valabilă», nu teatru! Mai ales fetele întâmpinau foarte mari rezistenţe, considerându-se scena o nenorocire pentru ele. Băieţii mai fugeau de-acasă ...
- Dar dumneavoastră?
- Mama n-a ştiut că urmez conservatorul. Am ţinut faptul secret, fiindcă şi ea voia să devin un om cu o profesiune «morală», ca să zic aşa. Deşi, curios, ea însăşi era fiică de artist dar parcă îi era frică să spună. În sfârşit, după terminarea conservatorului, pentru că profesorul meu, Alexandru Mihalescu, făcea parte din compania Elvira Popescu-Ion lancovescu, am fost şi eu angajat la Teatrul Mic ... în figuraţie nu tocmai, dar nici artist tocmai. Eram între două - nu te plouă, aşa se zice, nu? Aşa a fost începutul nostru, destul de activ de altfel. Fiindcă pe atunci nu exista să te angajezi dacă n-aveai ceva de spus şi de făcut. Făceai treabă, iar treaba noastră era cât se poate de bună, pentru că ceea ce a jucat un rol important în educaţia noastră artistică. a fost culisa de teatru. Jucam un rol de două vorbe, în actul III, şi stăteam în culise până ne venea rândul. În timpul ăsta, intrau în noi felul de a vorbi, felul de a juca al actorilor, reacţia publicului - la ce râdea, la ce nu râdea - şi toată atmosfera. de teatru, seară de seară, ani de zile. Aşa ieşeau mari actorii.
- Bună şcoală pentru un viitor regizor de film!
- A, nu mă gândeam pe vremea aceea la regie. Cinematografia însemna pentru mine actoria. Eram în compania Elvirei Popescu, care noi o divinizam, fiindcă aci erau pentru noi, cei mai mici, ceva rar. Ne era frică să-i şi atingem cum le era şi altora, la rândul lor, faţă de noi, când devenisem cineva, când eram mai vechi – vechiul într-o profesiune conta! Şi ne pomenim într-o zi cu o echipă de cineaşti germani: regizor, aparatură, în sfârşit - tot tacâmul. Şi aflăm că ei vor face un film în Ţara Românească. Iar cea mai mare parte din distribuţia acelui film urma să fie de la Teatrul Mic. Filmul se numea Ţigăncuşa de la iatac. Am impresia că pe noi subiectul nu ne prea interesa, faptul însă că ne-au dat costume de pe timpuri, costume de bonjurişti, faptul că ele miroseau a naftalină, că erau de la Teatrul Naţional, apoi mirosul grimoanelor cu care ne macheam şi care intrau în ţesuturile noastre, faptul că mergeam la filmări în exterior, la Mogoşoaia sau pe scena Teatrului Naţional, toate acestea ne făceau să fim foarte încântaţi. Eu, cel puţin, mi-aduc aminte, mă machiam cu multă grijă, învăţasem de la un neamţ. Un actor Chapier spunea: - Uitaţi-vă la Georgescu ce se mai arajează! Şi eu i-am răspuns, ţin minte, inspirat poate, dar foarte sec: - Ce ştii tu despre viitorul meu cinematografic?! În sfârşit premiera a avut loc iarna, la “Capitol”, serie mare de reprezentaţii. Pe urmă s-a terminat şi asta , iar odată cu acest film s-a încheiat şi cariera noastră cinematografică de debut. Era grav, pentru că pe unii ne toca, ne macera idea – Ce să facem, cum să facem film? Unii făceau haz de necaz, dare u am luat foarte în serios acest gând şi am găsit posibilităţi să continui. Aşa am putut să dau la iveală o primă comedie cinematografică românească. Şi de data asta a existat o persoană care mi-a dat un imbold: operatorul Gociu. Încerca, împreună cu Jean Mihail, să facă un film după Caragiale: Păcat. Jean Mihail era un om extraordinar, plin, de ambiţie şi vigoare. Venise de la Viena, unde făcuse asistenţă de regie pe platouri, era şi actor, cutreiera tara in turnee, ataşat de trupa lui Ion Manolescu. Când Jean Mihail a început să facă filmul Păcat mi s-au aprins călcâiele şi mai rău, Cum demult voiam să fac o comedie, scrisesem şi subiectul: Milionar pentru o zi. Eroul era un pictor tânăr, sărac, dar bine îmbrăcat, fără să lase deloc impresia că e lipsit de mijloace. EI e declarat moştenitorul unei averi de un milion de Iei, dar cu condiţia să se însoare. Subiectul exista însă n-aveam bani să fac filmul. În fine, l-am găsit pe operatorul Barbelian - era o problemă operatorul. Barbelian lucra la studioul armatei, la un laborator care se afla în Parcul Libertăţii. Pe urmă a fost problema peliculei, pe urmă chiria la barul «Moulin Rouge» unde am filmat pe terasă ...
- Deveniseţi între timp, scenarist şi regizor.
- Nu mă gândisem să devin, dar pentru că nu existau nici regizori, nici scenarişti, am făcut singur şi una şi alta, după cum m-am priceput. Văzusem filme - cam tot ce se vede acum la Cinematecă: Chaplin, Zigotto, Keaton, Max Linder - îi văzusem pe toţi, mari şi mici, Ia cinema «Vlaicu» - azi «Lumina» - unde era director un anume Gusti. EI organiza des săptămâni ale filmului comic.
- Aveam deci o sală specializată. Era rentabill?
- Mergea foarte bine! Găseai greu bilete, deşi erau destul de scumpe. Dar să revin la Milionar pentru o zi. Era un film greu. Îmi trebuia figuraţie în smoking, am apelat la toţi prietenii, le-am luat ca interprete pe Gabi Danielopol, de la Teatrul Naţional şi pe doamna Brezeanu... Eu machiam pe toată lumea, eu îi îmbrăcam, eu fugeam pe scări după figuraţie, eu făceam de toate, fiindcă n-avea cine altcineva. Interioarele le-am turnat în curte la Teatrul Mic, în spatele scenei. Am scos decorurile acolo - mi-a dat voie lancovescu - şi am filmat la lumina soarelui, deşi ne trebuia penumbră de Interior. Ei, cu chiu cu vai am făcut filmul şi l-am prezentat la cinema «Vlaicu», în una din acele săptămâni ale filmului de comedie, alături de un Chaplin, de un Zigotto, de un Fatty şi un Fratellini.
- Aţi avut succes?
- Mare succesl Eram totuşi atât de satisfăcuţi că făcusem film, încât nu ne mai interesa soarta lui comercială, nu ne-am ocupat deloc de distribuirea lui. Dacă o casă de distribuţie lua filmul, patronul urmărea banii care «intră», şi nouă ne dădea cât voia. Asta a fost, de fapt, o mare nenorocire a filmului românesc. N-a prins, din cauza lipsei noastre de viziune comercială. Eram singuri: făceam filmul şi gata! Aşa s-a întâmplat şi cu Năbădăile Cleopatrei la care am fost doar interpret. Mai târziu, la Maiorul Mura, pentru care am scris şi scenariul, adaptând subiectul operetei, am Inceput să vedem altfel lucrurile. A urmat Aşa e viaţa, al cărui scenariu l-am scris împreună cu Marin lorda, reluând tema din Milionar pentru o zi. Filmul s-a bucurat de o critică foarte bună, ca şi Maiorul Mura. Dar asta n-a avut nici un efect, nu mi-a dat nimeni nici o mână de ajutor să continui, decât bătându-mă protector pe obraz: - Bravo, Georgescule, bravol De ce nu pleci tu în străinătate? Adică se considera aprioric că aici nu era nimic de făcut, deşi în teatru ajunsesem destul de cunoscut, drept comic briant, uneori cu câte două roluri în aceeaşi seară.
- Şi aţi plecat În Franţa.
- Da, toată lumea îmi spunea să plec, că am talent, că sunt aşa şi pe dincolo, că o să am succes. Ei, n-a mers tocmai aşa, la început n-a mers deloc. Prea erau mulţi străini în Franta. La început am dus-o
prost. La început şi în alte faze, ca într-o ţară care nu-i a ta, vorbind, oricât de bine, o limbă care nu-i a ta, cu oameni care nu te cunosc sau nu prea te cunosc. Am făcut filme de reclamă, am făcut figuraţie, am jucat în două versiuni româneşti ale unor filme «Paramount» - unul dintre ele se numea Televiziune - împreună cu lancovescu, Paula IIlery, Vraca, Storin. Aşa am învăţat multe din ceea ce înseamnă regia şi tehnica cinematografică, mai ales începând cu filmul Ca colle, realizat de Christian Jaque, după un scenariu scris de mine, cu Fernandel In rolul principal. Scrisesem acest scenariu în cadrul unui concurs pe care l-am câştigat. Asta a fost «marele meu început», ca autor. Apoi am făcut ca regizor, L'heureuse aventure, care există în arhiva noastră, a fost prezentat şi la Cinematecă.
- Şi v-aţi întors în ţară.
- Nu încă, am mai avut şi alte experienţe, dar începuse războiul şi nu se mai filma nimic. Mă simţeam obligat la un gest: eram însurat cu o franţuzoaică, făcusem filme în Franţa şi voiam să mă înscriu voluntar, am făcut intervenţii în scris să plec pe front. Dar toţi francezii mi-au spus: Vous etes fou! Est-ce-que vous etes venu en France pour vous faire trouer la peau?! Est-ce que vous allez donner, vous, Ia victoire a la France? Quo!? Partez! Pour quelques mois, ca ne peut pas durer longtempsi Şi m-am întors în ţară. Dar mă simţeam din nou ca şi cum n-aş fi avut nici o meserie. Ce să fac? Să mă întorc la teatru? Aş fi putut să redevin actor. Dar nu mă mai atrăgea. Mi se părea că actorii vorbesc fals. Fusese adus în ţară filmul L'heureuse aventure, pe care-I făcusem la Paris, am obţinut şi eu un comision, am deschis o şcoală experimentală de cinema. Locuiam la un hotel şi scriam texte prin cafenele. Aşa am compus scenariul Nopţii furtunoase. M-am documentat, am studiat nu numai textul, ci toată epoca, am cercetat drumul lui Jupân Dumitrache la faţa locului, în Dealul Spirii, peste tot, am întârziat multe zile asupra documentelor de la Biblioteca Academiei. Apoi am auzit că Nelu Cantacuzino scrisese şi el un scenariu, după aceeaşi piesă a lui Caragiale, pe care incerca să-I turneze. Cantacuzino era director la Oficiul National Cinematografic şi cum auzise că şi eu am scris un scenariu m-a rugat ca să-I citească. M-a găsit apoi la «Cafe de la Paix»: - Ce faci, domnule Georgescu? - Ce să fac, nimic! N-am nici o meserie! - EI, zice, ştii că am citit scenariul dumitale, Noaptea furtunoasă. Şi eu am scris un scenariu, dar al dumitale e bun. A fost foarte cavaler. M-a încuiat: - Vrei să-I faci? - Păi cum să-I fac, că n-am nimic? - Îţi aduc tot ce vrei - zice. Eu începusem să repet pentru un spectacol de revistă care urma să plece într-un turneu la Istanbul, vrând de fapt să ajung în Egipt, unde aveam scrisoare de angajament. Când a apărut Ion Cantacuzino cu proiectul lui neverosimil de tentant, am dat totul la o parte şi m-am apucat de film, de primul lungmetraj pe care l-am turnat în ţară, ca regizor.
- La actorie aţi renunţat.
- Am renunţat, a început să mi se pară că e prea puţin - actoria. Sigur poţi să fii un interpret de mâna întâi. Dar creaţia este a celui care scrie textul, De fapt, după mine, numai compoziţia muzicală, sau poezia sunt creaţie adevărată, în sensul integral al cuvântului. Ca regizor, poţi să te consideri creator numai dacă scrii şi scenariul sau cel puţin subiectul, sau dacă faci adaptarea, în cazul când ea e reuşită. Pentru că nu eşti creator dacă rezultatul e slab. Regizorul trebuie să facă totul cu creierul şi cu sufletul său. Spun asta pentru că, în general, am impresia că regizorii noştri nu prea îşi trăiesc viaţa. Eu, de pildă, am jucat teatru, am cunoscut fel de fel de oameni şi de situaţii, am făcut de toate, am cunoscut lumea şi-n bine şi-n rău, rareori a dat binele peste mine, am cunoscut o mulţime de regizori, am văzut filme peste filme, am mirosit filmul şi acetonul şi grimajul încă de la Ţigăncuşa de la iatac. Pe urmă am fost şi sunt un mare iubitor al documentarului. Eu n-am tăcut Noaptea furtunoasă cu aproximaţii, ci numai documentându-mă foarte serios, în aşa fel încât filmul a devenit el însuşi un document pentru cei care vor să pună acest text în scenă, fie în teatru, fie la operă, fie pe platouri. Sunt scene pe care le-am filmat de douăzeci de ori. Operatorul adus din Franţa protesta: - Mais, c'est Hollywood! Jamais vu ca! Nu mai vorbesc de actori, care nu erau obişnuiţi cu cinematograful. Unii se întorceau cu faţa la aparat, nici profilul nu-l acceptau, Apoi sunetul a fost o problemă, pentru că am făcut filmul în priză directă, ca toate filmele mele, de altfel. Niciunul nu l-am făcut cu postsincron, niciunul! A fost foarte, foarte greu cu Noaptea furtunoasă, cu nopţile Nopţii furtunoase... Iunion-ul l-am filmat lucrând trei zile şi două nopţi continuu, ca să nu plece figuraţia acasă. În total, 60 de zile de filmare pe parcursul a şapte luni.
Aşa a fost începutul şi aşa se face că filmul rezistă şi azi şi cred că va mai rezista. Ar fi ieşit şi mai bine, dacă n-ar fi fost război. Camuflajul nu mi-a permis să fac filmări în exterior. Eu scrisesem scene cu tramcarul, scene la tribunal, aveam o machetă cu uliţe şi case vechi, un întreg cartier reconstituit, dar nu puteam aprinde luminile noaptea şi a trebuit să renunţ la o parte din ceea ce voiam să fac, Totuşi, datorită experienţei şi aparaturii procurate atunci, cu care s-a exersat o întreagă echipă - machiori, operator, electricieni, strungari, tâmplarl, recuziteri ş.a.m.d., - am putut imediat după Eliberare, când a venit la conducere partidul nostru, să realizăm filmele pe care le ştim.
Dar, pentru că sunteţi aici şi stăm de vorbă, vreau să spun că sunt foarte supărat că se trag copii pentru Noaptea furtunoasă după contratipuri şi nu după negativ, din comoditate, pentru simplul motiv că două bobine de sunet sunt afectate de mucegai. În loc să se recondiţioneze, printr-un tratament adecvat, sunetul celor două bobine, se preferă să se folosească contratipul, care e zgâriat şi tăiat, iar rezultatul e departe de valoarea negativului. Nici nu m-au chemat să mă consulte. - Las' că ştim noi ce să facem, zic ei. Dar nu prea ştiu. Nici eu nu ştiu mare lucru în cinematografie. Este o profesiune dificilă şi cu multe neprevăzute.
