Ca şi în
Găteala capului — unul din filmele sale anterioare, apreciate şi laureate
Paula Popescu-Doreanu ne propune prin
Despre omenie o specie de „documentar folcloric” de o factură aparte. Autoarea se dezinteresează vădit de fotogenie, s-ar zice chiar că îi sfidează legile, n-o obsedează oamenii frumoşi şi nici nu pare să-i caute, nu cultivă compoziţiile stilizate şi nici efectele spectaculare. Datinile, horele, costumele populare, interioarele ţărăneşti sau uliţele satului sunt înfăţişate ca într-un reportaj inopinat sau în dezordinea naturală a improvizaţiei. Ceremoniile tradiţionale surprinse la locul de baştină, cu „interpreţi neprofesionişti”, au o desfăşurare sincopată sau prelungită, nu de puţine ori, cu stinghereala mărturisită a simulării ocazionale. Miresele sunt pline de pistrui şi au ochii plânşi, flăcăii nu au nici figura, nici alura unor feţi-frumoşi, iar bătrânii, acut marcaţi de muncă şi de ani, nu sunt împrejmuiţi de o aură de basm.
Prin toată această suită de eliminări şi opţiuni, regizoarea realizează un spor în ordinea autenticităţii şi naturaleţii, chiar dacă expunerea devine întrucâtva mai greoaie. Ea solicită un plus de răbdare, pentru că autoarea nu e dispusă să consume efort pentru a ne capta bunăvoinţa. Ne-o arată chiar titlul documentarului său —
Despre omenie — care ne timorase prin generalitate pentru ca, la vizionarea filmului, să avem revelaţia sensului particular al noţiunii de „omenie” — de la „a omeni”, a cinsti pe oaspeţi. Dacă imaginea (semnată de Dumitru Predeanu) şi montajul audio-vizual se păstrează constant pe linia austerităţii, comentariul scris şi rostit de
Eugen Mandric conferă filmului o binefăcătoare undă de tandreţe, cenzurată, bineînţeles, de cuvenitele accente patetice.
