Dacă, dintr-un motiv sau altul am intra într-o sală de cinematograf în ultimele secunde ale filmului
Avaria timp în care ecranul înfăţişează un drum şi un om, chiar dacă nu am şti nimic despre acel om, chiar dacă nu i-am văzut chipul, cred că este imposibil ca, după câţiva paşi, să nu-I descoperim: este
Ilarion Ciobanu. Are acest actor un fel anume de a călca pământul, hotărât dar în acelaşi timp şi foarte liber ca unul care ştie că nu are nevoie să-şi măsoare drumurile pentru a se convinge că ele există. De fapt, toată această descriere nu este decât unul din «semnele exterioare» prin care interpretul îşi semnalează prezenţa, iar în faţa acestei prezenţe niciun cronicar nu a rezistat îndemnului liniştit de a o reduce la o mare putere de interiorizare. Înţelesurile ei pot fi, cred, mai ales, truda de a aduce la suprafaţă nu numai izbucnirea gândului, ci şi mocnirea lui, căile lui secrete. De aici acele «tăceri», vreme în care actorul pare a cântări, ba chiar a cumpăra o lume întreagă, la capătul căreia, în orice caz, cunoaşte cel puţin o taină în plus. Aceasta poate fi şi una dintre explicaţiile câştigului de cauză pe care Ciobanu îl dobândeşte în duelul cu un partener, cu un obiect, cu un peisaj, cu cine i se află în preajmă.
Priviţi-I în Avaria, în scena intrării în biroul directorial ce urma să-i fie încredinţat. Nicio urmă de bucurie a măririi, dar nici de ostentativă «simplitate». Personajul se instalează în acel loc şi îl domină, dar nu aşa cum ne-am aştepta, printr-o opoziţie dintre aparenţe şi esenţă, ci printr-o totală ignorare a esenţei însăşi. Pur si simplu, scaunul care îl aşteaptă pare a fi, în aceI moment, singura suprafaţă liberă pe care îşi putea trânti... haina. Se află, aici, una din acele complicate elaborări de ceea ce numim «firescul de toate zilele» distilat însă în retortele nenumăratelor decizii lăuntrice, îndoieli, riscuri, renunţări, luări de la capăt, care, toate la un loc, alcătuiesc un «fel de a fi» fără de care orgoliul cinematografului ar fi mult mai greu de înţeles.
