Stimate Florin Zamfirescu cred că eşti foarte mulţumit. Ai ieşit, în fine, din statutul «actor de plan doi», şi încă cu un rol bun, într-un film bun şi cu succes. Ca să-ţi spun drept, chiar şi discuţia asta o putem purta tot graţie acestui rol principal şi succesului pe care ţi l-a adus el.
E normal.
Ce e normal?
Talentul înseamnă şi talent social. Uite: există regizori sau actori buni care dacă nu ajung într-o situaţie propice, rămân pe viaţă nişte anonimi.
Stai puţin. Ce înseamnă: talent social?
Înseamnă că ceea ce ai în tine nedescoperit sau nespus încă, se impune unui cerc mai mic sau mai mare de oameni şi intri în discuţie, eşti luat în seamă ca un om de distribuit, de folosit şi, pe măsură ce eşti folosit, dai măsura adevărată a talentului şi posibilităţilor tale.
Asta în cazul în care ţi se oferă ceea ce numeai: situaţie propice. Dar dacă nu ţi se oferă?
Poate că nu inspiri încredere. Că nu eşti convingător. Oricum, greşeala e în tine. Întotdeauna în tine. Nu e întâmplător faptul că am 28 de ani şi sunt abia la primul rol principal. Undeva am greşit. Dacă m-aş uita mai atent aş putea să-ţi spun şi unde am greşit. Sigur este însă că rolul ăsta din
Iarba verde de acasă mi-a fost folositor nu numai ca schimbare de statut, ci aşa cum îmi e folositor orice rol. Cred despre mine că am dexteritatea de a învăţa ceva din fiecare rol. Din ăsta însă am învăţat în mod special, pentru că era un rol de răspundere şi asta m-a făcut să înţeleg că nu poti păcăli pe nimeni. Că totul trebuie făcut cu o cinste deplină. Că nu ai voie «să te ierţi» şi nu ai voie, în general, să ierţi nimic. Ştii, în sensul în care se spune despre cineva: e câine pe meserie. Poate că tot rolul ăsta m-a obligat să revăd ce am făcut până acum. Să-mi fac, într-un fel, bilanţul. Am descoperit că am în mine foarte multe reproşuri faţă de felul în care se face – în care fac, facem — meseria asta. Am găsit de curând nişte caiete pe care le ţineam când eram în liceu (eu de pe atunci ştiam că vreau să fiu actor şi aveam o idee foarte precisă despre ce înseamnă să fii actor) şi mi-am dat seama că am pierdut pe drum foarte multe din dorinţele şi ideile de pe atunci. Se spune că omul, pe măsură ce îmbătâneşte, nu face decât să piardă, să se tocească până ce devine neted. Brecht spune asta foarte frumos: «Munţii din tine i-au tocit, şi valea ta a umplut-o. Peste tine trece acum un drum lesnicios». Aş vrea şi n-aş vrea să mă gândesc la asta, pentru că foarte mulţi dintre oamenii din jurul meu, pe care-i bănui că ar fi avut har, se pierd. Ceea ce înseamnă că şi eu aş putea să mă pierd. Nu mă învinovăţesc pentru ceea ce am făcut până acum, mi-aş face o vină dacă m-aş lăsa acum luat de apă. Efectiv, simt nevoia unei luări de la capăt, mult mai conştient şi mai serios.
Practic, ce ai de gând să faci?
Poate o pauză să mă pot concentra, să mă pot confrunta cu cel care am fost la început de tot, cu mine si cu cei din jurul meu, care gândesc ca mine. Practic, ce mă preocupă acum foarte tare este să ajung la o mai mare putere de concentrare. Marii actori cred şi spun că pentru a fi mare actor trebuie să fii singur. De fapt, ei înţeleg prin asta o maximă concentrare pe meserie. Toţi oamenii care iubesc această meserie ajung vrând-nevrând, pe căi diferite, la acelaşi rezultat. Se concentrează la fel. Fac parte din aceeaşi familie. Şi este foarte important, este necesar să faci parte dintr-o familie. Dintr-o şcoală. Uite, cu
Stere Gulea, abia acum aş putea lucra foarte bine, pentru că îl ştiu. Nu vezi că Wajda — dar nu numai el, toţi marii regizori — lucrează aproape cu aceeaşi oameni? Că toţi adevăraţii creatori s-au născut într-o famllie? Ceea ce urmăresc eu mergând la instItut — ştii că sunt asistent — este exact asta: să fac parte dintr-o familie, să mă adun cu oameni care gândesc la fel, fiindcă suntem fiinţe sociale politice. Existenţa noastră este politică. Atitudinea noastră faţă de viaţă este politică... Uite, eu nu înţeleg... îmburghezirea. Pentru că modul ideal de viaţă, este să arzi complet, şi în cazul cel mai fericit să ţi se dea concursul la aceasta ardere. Sigur, există un strict necesar, materialmente vorbind, dincolo de care însă omul, artistul - dar omul, pentru ca eu cred că tot omul are un talent — nu mai are nevoie de nimic. Decât de ardere.
Ce se poate face ca să-ţi acoperi «nevoia de ardere»? Mai exact, ce-ţi propui?
O mai mare concentrare pe problemele meseriei. La ora actuală, de exemplu, mă preocupă foarte mult cât poate să transmită un actor, un om pus în faţa altor oameni. Cât şi mal ales
cum. Cum, de la om la om, despre om. Mă interesează punţile dintre raţionamente. Pentru că, ceea ce diferenţiază un actor bun de unul prost este, cred eu, tocmai felul în care face legătura dintre raţionamente. Fără această legătură, a fiecăruia, mesajul e gol. Sună gol. De asta am şi ajuns la concluzia că nu contează cât ai făcut, ci cum ai făcut. Poţi să faci un singur fIlm, dacă ai reuşit să transmiţi cum trebuie ceea ce ai avut de transmis, ajunge.
Ideea de famille pe care ai enunţat-o mai înainte am mat întâInIt-o şi la alţi colegi de breaslă. Înteleg că ea funcţionează ca o preocupare comuna. Ţi se pare realizabilă?
Greu. Dar nu imposibil. Numai greu. Eu urmăresc foarte atent tot ce se întâmplă pe plan politic la noi şi nu pot să nu descifrez şi să nu recunosc aceeaşi tendinţă. De fapt, pe plan naţional se urmăreşte acelaşi lucru: închegarea unei familii. Îndnăznesc să spun că în artă mi se pare mai greu realizabil decât în alte domenii. Dar obligaţia noastră este să facem ca familia de artişti să crească. Cât mai mult posibil... Şi-am să-ţi mai spun ceva: cred, nu cred, sunt convins că tot ce se încearcă acum în lume în materie de înnoire a artei, s-ar putea foarte bine să nu iasă acolo, şi să ne iasă nouă, aici. În acest sistem social-politic. Pentru că eu cred că aici va apare mai întâi acea societate în care arta va fi imperios necesară lar credinţa mea oarbă este că lumea nouă, o înnoire de lume se poate produce numai în sistemul socialist. Vreau să spun că între timp am fost în Elveţia, în Germania Federală, în Austria. Mergem pe stradă şi simţeam în mine nişte antene, antenele instictului, cu care pipăiam tot: afişe, îmbrăcămintea oamenilor, chipurile lor, casele, atmosfera... Sigur, n-am trăit acolo, dar ştii că există o primă senzaţie pe care o ai asupra unui om sau asupra unui loc. Se prea poate că la noi nu e mai bine din punct de vedere material. Dar la noi e mai frumos. La noi e mai adevărat. Şi arta are nevoie de adevăr. Drumul cel mai bun pentru naşterea unui om cu spirit superior, terenul propice pentru asemenea naştere a omului care să aibă imperios nevoie de artă este aici, şi nu în altă parte. Pentru că arta înseamnă şi momentul în care omul îşi simte imperfecţiunea şi încearcă s-o corecteze. Artă faci şi când vrei să arăţi «cum ar fi dac-ar fi»... Şi ceea ce este extraordinar, tot arătând «cum ar fi dac-ar fi», ajungi să şi fie. De asta generaţie pe generaţie de artişti se completează. Pentru că unul aruncă o piatră înainte marcând un teren, se ajunge acolo, dar acolo altul aruncă piatra mai departe, pe alt teren. Mai departe. De asta cred că la noi se va întâmpta, că noi vom ajunge poate primii la o înnoire în artă. Pentru că la noi există mereu acest «mai departe». Nevoia de mai departe. Dar pentru ca această artă nouă să se nască, trebuie ca toată lumea să aibă nevoie de ea. Trebuie ca arta să devină preocupare principală a tuturor.
Dar este! De ce ţi se pare că nu este?
Pentru că există ierarhia necesităţlor. Întâi ţi-e foame, ţi-e sete şi trebuie să-ţi odihneşti oboseala. Abia apoi te poti bucura. Arta înseamnă şi bucurie. Numai cei care o fac pot uita de foame, de sete, de oboseală. «Consumatorul» — stupid termen — de artă, la lucrurile de la un cap. Aşa cum le ia mama mea. Ea zice: «Mergem la film, dar după ce terminăm treaba în casă». Noi n-am terminat încă «treaba în casă». Există o ordine firească şi mi s-ar părea chiar o greşeală politică asupra artei să impui o altă ordine decât cea firească. lar firesc vine de la firea lucrurilor. Şi de ea nu se poate să nu tinem seama.
Cred că ţinem...
Trebuie să ţinem.
