Octavian Cotescu, se poate observa în toate rolurile pe care le-aţi interpretat în film, fie că este vorba de partituri ample sau de creaţii mai restrânse, o tendinţă, foarte cinematogratică, mi se pare, de a limita la maximum «efectul» de interpretare; o aceeaşi aparentă bonomie, un acelaşi calm, plin de subînţelesuri, alunecă pe nesimţite în registre toarte diferite, în compoziţii mergând de la eroul cu o umanitate profundă până la personajul dubios, de la pozitiv la negativ, cu toate nuanţele. Este vorba de o poziţie deliberată în crearea acestor roluri, sau de o abordare intuitivă, implicită actului de creaţie?
În arta actorului se poate vorbi de o evoluţie doar prin cunoaştere şi mijloace de expresie. În prezent, sunt într-o fază chinuitoare de a descoperi secrete, cât mai multe secrete, ale actoriei de film. Există o întrebare gazetărească, împinsă până la banalizare — care e diferenţa intim profesională între teatru şi film — întrebare care mi-a fost pusă de multe ori şi la care am răspuns diferit, în concordanţă cu diferitele trepte ale acumulărilor profesionale pe care mă aflam. Actoria de film e o profesie distinctă, unde toate coordonatele necesare profesiei de actor de teatru trebuie dirijate mereu în direcţii specifice filmului. Nevoile profesionale ale actorului de teatru, începând cu observaţii asupra vieţii, continuând cu puterea de a sintetiza faptele de viaţă, de a le transfigura (noţiunea de expresie artistică, adică), apoi cu capacitatea necesară de a gândi personal asupra fiecărui fenomen de viaţă (noţiunea de interpretare, adică) — toate aceste necesităţi vitale ale actorului de teatru sunt preluate şi de actorul de film, dar introduse într-o cu totul altă sferă de creaţie. Referindu-mă la întrebarea pusă, ei bine, în ceea ce mă priveşte, nu este vorba de un produs al intuiţiei mele, ci de un crez elaborat, de o concluzie a experienţei de până acum, şi mai ales a observaţiei încăpăţânate asupra mijloacelor marilor artişti de film de la noi şi de la alţii. Noţiunea de compoziţie actoricească în film nu poate să aibă decât sensul de la actor la personaj, spre deosebire de teatru, unde, în unele cazuri, un dat exterior al personajului imaginat poate constitui începutul de drum către întruchiparea sa. În film porneşti mereu de la tine şi încerci să construieşti personajul, acel personaj de multe ori atât de diferit de tine doar prin detalii. Şi vă rog să daţi noţiunii de detaliu înţelesul cel mai complex, înţelesul vieţii mari care se compune din infinite lucruri mici.
A fi actor de teatru, a fi actor de film
Aceleaşi mijloace — sfere diferite. Uitându-mă la mine, retrospectiv, pot spune că a existat o perioadă în care n-aş fi putut face film, şi nici n-am făcut. O perioada exclusivistă în ceea ce privea preocuparea faţă de aşa-zisa distanţare în jocul teatral, care avea ca rezultat cultivarea unor mijloace de expresie subliniate, aproape de expresionism, unde cel mai mic gest era transformat într-o mare aluzie, unde punctul era automat transformat în linie, şi şoapta în strigăt, cu scopul final de a crea expresia accentuată a intenţiilor.
Vă referiti la o distanţare de tip brechtian?
Nu, aceea stă în sensul gândirii. Mă refer la o distanţare în sensul expresiei. Consider etapa necesară, dar exclusivismul acestor mijloace de expresie este primejdios, pentru că arta, şi deci şi arta actorului înseamnă talent, simţire, gândire, luciditate, dar şi confundarea artistului cu problema de viaţă pe care vrea s-o transfigureze. În acest sens, revelaţia pe care mi-a dăruit-o filmul m-a întors la teatru cu o mare preocupare pentru detaliu. Cu preocuparea pentru descrierea imaginii vii şi spontane.
Ce filme v-au lăsat urme adânci în amintire?
Nu pot trece peste momentul
Bariera. Deci personajul nea Viţu, personaj de o mare bogăţie, a cărui consistenţă nu era oferită de conflictul din scenariu, ci trebuia extrasă din modalităţile lui cele mai simple de a privi, de a gândi, de a merge, de a sta, de a exista, într-un cuvânt. Ceea ce este interesant şi ciudat aici este că ambii poli ai existenţei mele artistice pe de o parte etapa excesului de expresie lucidă în teatru, şi pe de altă parte nevoia de a căuta simplitatea, sunt legate de numele aceluiaşi autor: Teodor Mazilu. Piesele lui erau rezultatul unui minunat amestec de viaţă cu nevoia poate de a exprima totul prin sinteza gândirii şi nu prin descriere. Este un autor care a simţit pentru teatru o atracţie pură, ca de copil. A descoperit teatrul, scriind. Noi, actorii, eram Disneyland pentru el. A descoperit arta actorului ca pe o minune.
Puterea şi Adevărul, rolul dumneavoastră, deşi nu principal, reuşea foarte bine să creioneze, dincolo de tipul uman, o anumită epocă...
Întreaga existenţă a unui actor este o continuă documentare. După care urmează capacitatea lui de a observa, de asimila, de a sintetiza şi de a exprima. Apropo de sintetizare, poate fi pusă în discuţie şi eroarea filmului făcut cu neprofesionişti. Nu neg succesele în acest domeniu, dar istoria filmului dovedeşte că nonprofesionismul în arta actorului de film nu s-a putut constitui ca fenomen artistic continuu. Pentru că mesajul trebuie să fie un scop lucid, ca gândire şi poziţie. Obţinerea acestui lucru în contextul amatorismului este, după părerea mea, întâmplătoare şi irepetabilă.
Cum aţi abordat registrul comic în Operaţiunea Monstrul, de pildă?
M-a pasionat scenariul pentru lipsa de ostentaţie a filonului comic. Am înţeles, şi eu şi colegii mei, că ceea ce ne propuneau autorii era un efort pe care trebuia să-I facem în sensul unei ţesături a relaţiilor dintre personaje, dincolo de cuvinte, de desubtul şi deasupra lor. Conflictul şi relaţille trebuiau situate dincolo de vorbe.
E simplu de spus, dar foarte dificil de realizat...
A fost o preocupare strivitoare din punct de vedere profesional. Un mare exerciţiu de actorie, folositor şi în teatru şi în film.
Spuneaţi că vă aflaţi într-o fază chinuitoare de creaţie. De ce chinuitoare?
Pentru că profesia asta a noastră, pe care ne place s-o numim, cel puţin din când în când, artă, în măsura în care suntem convinşi că nu poate fi practicată decât în strânsă legătură cu viaţa, şi că viaţa este enorm de complexă, face chinuitoare strădania: adeseori e deprimant când îţi dai seama că eşti faţă în faţă cu o imposibilitate practică de a atinge perfecţiunea.
Şi acum o întrebare gazetărească tradiţională: ce rol v-aţi dori?
Când e vorba de teatru, răspund — rolul cel mai drag e cel care m-a chinuit cel mai mult, rolul cel mai drag e cel la care lucrez acum. În materie de film, de asemeni, îmi doresc roluri care să mă chinuie cât mai mult, în sensul bun şi profesional al cuvântului.
