Actorii noştri – Aimée Iacobescu

Aimée Iacobescu, pentru ca eşti una dintre cele mai modeste per­soane din câte cunosc şi una dintre acele actriţe care parcă ţin cu tot dinadinsul să treacă ne­observate, îţi propun un interviu-explicaţie, un interviu-confesiune. Hai să începem cu începutul: cum ai debu­tat?
Absolut accidental. Eram în anul II la Institut, Doru Năstase şi Ion Besoiu m-au vazut pe strada şi m-au luat să joc în Hai­ducii, dacă îţi mai aduci aminte, era o cântăreaţă de local, un rol pe care I-am faut cu destulă inconştientă în ce priveşte mese­ria, de care bineînţeles că habar nu aveam. Am avut chiar senzaţia că este o meserie foarte uşoară pe care poate să o facă ori­cine...
Când şi cum ai pierdut senzaţia asta?
Destul de târziu, pentru că am mai avut parte de nişte rolişoare care nu numai ca mi-au întreţinut-o, dar mi-au şi întărit-o. În 7 bărbaţi şi o ştrengăriţă eram o mică subreta, în Frumoasele vacanţe o tânără cam exuberantă,  deci nimic care să mă facă să simt «greul» meseriei. Apoi am primit tot la Dinu Cocea, în serialul Haiducii, rolul domniţei Ralu. Era, în sfârşit, o partitură şi încă una destul de dificilă, ceea ce evi­dent m-a facut să-mi schimb parerea despre ceea ce se cheamă meseria de actriţă de film. Acolo am aflat că trebuie să ştii cum să stai în lumină, şi mai ales, că sinceritatea în faţa aparatului de filmat trebuie să fie maximă, pentru că ochiul spectatorului este foarte aproape de tine din cauza obiectivului care amplifică cele mai fine reacţii, şi că, ceea ce în teatru trebuie să obţii printr-un efort de voce şi de trăire interioară, în film se realizează «din obiectiv». A urmat apoi o perioadă în care, ştiind lucrurile astea, învăţasem să contruiesc un perso­naj din date exterioare. Asta s-a întâmplat cu subreta din Un august în flăcări şi Charlotte din Cu mâinile curate, personaje pe care le-am construit din pieptănătură, din îmbrăcăminte, din mers, adică din mici elemente exterioare care mă ajutau sa obţin o personalitate din exterior spre interior, dar în aşa fel încât să fie «din mine». Pe urmă, am jucat la lulian Mihu în Nu filmam să ne amuzăm şi asta a însemnat o nouă schimbare.
Acolo îţi semănai foarte tare...
Da, pentru ca mă apropiasem în fine de ceea ce cred că este foarte important pentru un actor, adică să reuşeşti să semeni, indiferent ce ai juca, cu un om din viaţă. A fost nu numai o experienţă utilă, dar o întâlnire foarte bună cu echipa lulian Mihu, Gheorghe Fischer, Al. Întorsureanu. Este o echipa Ia care te poţi mişca în voie. Mihu te lasă să faci absolut tot ce simţi tu că trebuie să faci cu rolul dat. Chiar dacă ceea ce faci nu figurează în scenariu, sau nu se potriveşte cu ceea ce gândea el, dacă simte că e bine — şi simte — te lasă. Te Iasă şi apoi selectează. Mihu, fiind un regi­zor plin de fantezie, acordă actorului dreptul la aceeaşi fantezie. Lar Întorsureanu şi Fischer sunt doi operatori ideali pentru un actor: pur si simplu nu-i simţi. Şi aceeaşi calitate am descoperit-o mai târziu la Ale­xandru David. De asta cu ei nici nu se prea trag «duble», ceea ce-mi convine de minune. Pentru că, de obicei, îmi pregatesc rolul foarte bine, nu mi se poate cere să repet de prea multe ori aceeaşi scenă: nu rezist. 0 fac o dată aşa cum mi-am pre­gătit-o, o mai fac şi a doua oară, a treia oară îmi iese cel mult corect, după care s-a terminat. Încep să schimb, găsesc din ce în ce mai multe nuanţe, găsesc alte valori în text şi încep să fac alt personaj. Din cauza asta nici nu se trag cu mine mai mult de 2-3 duble, «de siguranţă»...
Vorbeşti ca o batrână actriţă cu experienţă!
Să ştii că am jucat foarte mult. Am făcut enorm de multe lucruri. Prezentări la televiziune, emisiuni de versuri — lirică intimă, dar şi versuri patriotice — piese moderne şi piese clasice, teatru, film, televiziune. De la artistul emerit Radu Beligan ştiu că un actor, mai ales unul tânăr, trebuie să facă absolut orice ca să înveţe şi de fie­care dată şi de la orice ai face afli ceva în plus.
Acest «orice» nu e periculos? Nu strică stilul?
Stilul îl ai sau nu îl ai. Te naşti cu el. Şi cred că în «stilul tău» poţi să faci, în­tr-adevăr, orice. Să fii băgat într-un tipar anume mi se pare mult mai periculos. Pen­tru că, dacă intră în capul unui regizor ideea că tu ai un gen anume, nu te-ar în­cerca în altceva pentru nimic în lume. Eu, de pildă, am intrat de la început pe genul «tinerele-frumuşele-cocheţele» şi a­colo am înţepenit o bună bucată de vreme, şi nu ştiu dacă s-or fi gândit mulţi regizori că pot să fac un personaj ca cel din Osânda.
Ţii minte, Grigori Rosal îţi spunea la Moscova, că n-a mai văzut un ase­menea rol antipatic făcut cu atâta ştiinţă să cucerească...
Era, în primul rând, un compliment pentru Sergiu Nicolaescu. Repet, nu cred că un alt regizor, având în mână o asemenea partitură mi-ar fi încredinţat-o mie...
Spui lucrul asta cu foarte multă convingere...
Chiar sunt convinsă! Pentru că, de obi­cei, regizorii merg pe datele personale ale u­nui actor. Pe ceea ce se vede la prima vede­re, zicând că ceea ce vede el la prima vedere, vede şi spectatorul la vizionarea filmului. Iar la aceasta «prima- vedere» eu aş putea juca — de exemplu din «Pescăruşul» — nu Maşa, ci Zarecinaia, din Shakespeare nu Ofelia, ci Desdemona... Sergiu Nicolaescu a simţit, cred, că pot fi Maşa sau Ofelia. Că există în mine un anume dramatism pe care alţii nu l-au observat. A avut o intuiţie formidabilă! Şi mi-a dat ocazia să fac un rol care mă aşază — cred şi sper — în rândul actriţelor de film cărora poţi să le încredin­ţezi o partitură grea, specială.
 Şi după rolul ăsta continui să crezi că trebuie jucat orice?
Da. Pentru că un asemenea rol apare rar în cariera unei actriţe. Până să ajungi la el, pot să treacă foarte mulţi ani. Nimeni nu pune piese «pentru actori», nimeni nu scrie scenarii «pentru actori». Se pun piese şi se scriu scenarii în care trebuie «să te potriveşti». lar dacă nu te potriveşti, şi dacă nu ai această disponibilitate pentru orice, rişti să aştepţi mult şi bine «rolul vieţii». lar un actor care nu joacă e un om mort. Şi mai e ceva foarte important pentru noi actorii: publicul. Dacă nu simţi publicul aproape de tine şi alături de tine, dacă nu simţi freamătul sălii când pui piciorul pe scenă, freamăt care spune că te-a recunos­cut, că ştie cine eşti, nu neapărat ca nume, pentru că, vorba ta, sunt încă prea tânără pentru asta, dar ca personaj pe care l-a mai văzut şi l-a plăcut şi l-a adoptat şi este dispus să-l mai asculte, fără acordul ăsta al publicului, nu exişti ca actor. S-a întâmplat să ad după un spectacol: cine era «ăla»? Şi «ăla» era un mare actor care nu jucase demult. Eu spun ca oricât de mare actor ai fi, sentimentul de nesiguranţă, de nelinişte creşte, în cazul în care publicul este indiferent la apariţia ta.
Eşti foarte atentă la experienţa altora...
Sunt. Aş putea chiar să spun că în experienţă mea intră şi experienţa colegilor mei. În afară, de asta, eu sunt convinsă că orice meserie «se fură», şi eu am încercat să fur cât s-a putut mai mult.
De la cine?
De la Marga Barbu, de la Amza Pellea în film, în teatru urmarindu-i pe Draga Olteanu, Gina Patrichi, Toma Caragiu. Toma îmi dâdea întotdeauna senzaţia unei prospeţimi formidabile, şi asta nu se poate fura pentru că nu ţine de meserie. Era un talent uriaş, dar şi el îşi muncea fantastic rolurile. Nu se poate fără muncă. Talentul e ceva cu care vii pe lume, meseria începe de la el încolo şi inseamnă munca. N-am văzut niciodată un mare actor care să nu-şi «asude» rolurile. Şi Beate Fredanov, şi Radu Beligan mi-au băgat bine în cap că nimic nu se face în meseria noastră fără muncă, fără efort.
Munca, meserie, munca.
Ce să fac, dacă asta e tot ce ştiu?! Etectiv, n-am făcut altceva decât aceasta meserie. Nu m-am plimbat, n-am dansat, nu m-am distrat, uite, sunt aproape zece ani de când nu fac nimic pentru mine ci totul pentru ea, pentru meserie. Poate şi pentru că am plecat cu un handicap. Cu ani în urma se spunea despre mine: «e o fată frumoasă, probabil ca e proastă ca actriţă». Am avut oroare de genul meu care mă cantona printre «frumuşele» şi m-am luptat din toate puterile sa conving ca sunt actriţă, că pot juca orice, că am mai mult decât o înfăţişare plăcută.
Esti mulţumită de rezultatul luptei?
Da. Sunt. Orice actor care ajunge în situaţia de a alege, deci nu mai este obligat să primească roluri în care s-ar fi putut potrivi şi altcineva, oricine, ci este luat pen­tru ca numai el poate să facă rolul acela, trebuie să fie mulţumit. Sigur că nimeni nu e de neînlocuit. Dar cel puţin să-ţi permiţi iluzia că eşti de neînlocuit.
O lucidă ca tine acceptă iluzia?
Sunt lucidă în lucrurile mari şi grave. În rest am rămas, cred, un copil mare. Am lumea mea, casa mea cu păpuşi. Poate unde mi-am refuzat atât de multe lucruri, nu ştiu... Dar a meritat.
Te rog nu te întoarce iar la meserie! Nu te gândeşti niciodată la altceva?
Ba da. La copilărie. La livada bunicilor. Sunt foarte bine ancorată în pământul copi­lăriei mele. Am impresia că acolo aerul e foarte curat. De acolo mi se trag încă naivitatea şi candoarea, acolo îmi păstrez toate poveştile şi toate iluziile. Copilăria e refugiul meu de zile grele. Ori de câte ori am necazuri sau ceva nu-mi merge bine în meserie...
lar meseria?!?
lartă-mă! Ce să fac? Ţi-am spus că nu ştiu altceva pe lume.
Mi-ai spus.
Dar, crede-mă, nu-mi pare rău de nimic din ce am pierdut din pricina ei.
Te cred.
Şi sunt convinsă că a meritat!
Da, poate că a meritat...
Sigur a meritat, crede-mă!