Actorii noştri – Ica Matache

Stimată Ica Matache, am pus discuţia noastră sub întrebarea «de ce atât de rar?» pentru că mi se pare într-adevăr de neînţeles cum o actriţă de talentul, forţa şi expresivitatea dumitale joacă «atât de rar» în filmele noastre. Mi se pare în primul rând o pierdere pentru filmul românesc. Dar dacă întrebarea te jenează, putem să facem abstracţie de ea...
Nu mă jenează. M-am întrebat şi eu de multe ori de ce, cine-i vinovat şi de tot atâtea ori mi-am răspuns cu convingere: eu sunt vinovată. Fiindcă, de fapt, eu mi-am ales singură calea asta şi ştii cum e: vezi undeva departe o lumină, către ea duc şapte sute de drumuri, iar tu îl alegi pe cel despre care ştii că-l poţi face. Şi atunci, mai am eu drep­tul să mă plâng de ceea ce găsesc pe acest drum? Mi s-a părut întotdeauna imposibil să spun: merit asta, sau vreau asta. Pentru că, totuşi, aprecierea vine din afară. De aceea am primit întotdeauna ce mi s-a dat, n-am refuzat niciodată nimic, în schimb am aşteptat, şi aş putea spune că aşteptarea mea nu a fost în zadar, pentru că acum încep să culeg roadele. Asta înseamnă că drumul a fost cel bun.
Care-s roadele?
Uite, dacă ai să mă întrebi exact ce am realizat în 20 de ani, ce roluri mari sau mici, nu pot să-ţi spun. În schimb, pot să-ţi spun că am aflat că mă cheamă Ica Matache, că sunt Ica Matache, şi asta nu ştiam nici acum doi ani. Am aflat că mă bucur de un anume respect, pe care nu I-am pretins niciodată nimănui. Am aflat că e nevoie de mine în meseria asta. În aceşti 20 de ani am jucat vreo 200 de mame... Este adevărat, uneori mă întreb şi eu cât talent îmi trebuie ca să mai joc încă 200 până la pensie... Dar s-ar putea întâmpla ca tocmai din cauza asta să am albia mea. Şi sigur că tot din cauza asta sunt necesară. Şi tot din cauza asta s-a creat un «şablon Ica Matache». Vezi, lucruriie sunt foarte amestecate...
Mi-e greu să cred că te muIţumeşte starea de «şablon»...
Şi dacă mă nemulţumeşte, ce să fac? Aici e vorba de o anume lene a celor din jur care vor să facă lucrurile mai repede, dar şi cu siguranţa acoperirii. Pentru că uite ce-am observat: dacă rolul este de mică întindere, dar are un moment greu, sunt chemată. Dacă este un rol pe toată piesa sau pe tot filmul, nu mai sunt chemată.  Şi ştii de ce? Pentru că un rol mic este foarte greu de făcut în aşa fel încât să şi rămână. Dar poate că astea stnt «impresii subiec­tive»...
Există şi un adevăr obiectiv în le­gătură cu soarta unei actriţe...
Există. Vorba reporterei din «Interviu»: «Pentru ca voi bărbaţii să muriţi, a trebuit ca noi să vă naştem...» în fiecare film sau piesă există un rol de mamă, şi la rolurile astea nu se înghesuie nimeni. Asta este adevărul obiectiv... Deşi, aş putea foarte bine să neg tot ce am spus până acum şi să mă întreb ce-am făcut eu ca să exist ca actriţă şi altfel decât aşa. Cum m-am luptat eu împotriva avalanşei de mame? Cei care mă distribuie sunt acoperiţi: ei aveau ne­voie de mine în asemenea roluri. Dar eu? Unii actori ştiu să-şi pledeze cauza, ştiu să se impună, să se lupte pentru rolurile lor. Eu n-am sămânţa asta î mine. În schimb, am sămânţa răbdării. Cred că mi-a fost mai comod să am răbdare, decât să mă lupt. Este o problemă de structură. De când mă ştiu, mă ştiu răbdătoare şi fără ambiţie. Tot ce mi-am dorit a fost să-mi păstrez un suflet cu zgură cât mai puţină, să nu adun nimic grav, rău în el şi să nu fac vină nimă­nui din nimic. Sigur că dincolo de toatd astea aveam şi eu speranţele mele, dar niciodată n-am putut să mă lupt pentru împlinirea lor. Niciodată nu mi-am dorit un anume rol, tot ce am dorit a fost să fac din rolul acela, oricare ar fi fost el, o viaţă de om. De asta mi-am şi făcut întotdeauna probleme, chiar şi pentru un rol de două vorbe. Dacă ar fi să caut şi o vină în afară, aş găsi-o poate în comoditatea celor care ne privesc. Dar nici aici n-aş avea dreptate până la capăt. Cum pot eu să cer unui re­gizor să mă vadă într-un rol în care el vede pe altcineva? Aş putea doar să fac un apel: uitaţi-vă bine la oamenii cu care lucraţi, uitaţi-vă bine la toţi oamenii cu care lucraţi...
Ica Matache, contactul dumitale cu filmul este încă la început. Asta pre­supune o anume detaşare faţă de el. Detaşarea îngăduie o judecată foarte lucidă...
Vrei să mă întrebi ce cred despre fil­mul românesc? Cum îl judec eu? Atunci am să-ţi spun întâi un mare secret, ca să vezi cum stau cu «detaşarea». Eu am în­ceput un Institut de Artă Cinematografică. M-am trezit cu mirosul de peliculă, nu de scenă. Visul meu a fost să fac film, nu teatru. Trecerea mea la teatru s-a aflat în «drumul vieţii mele», şi am pornit pe el. Cred că de aceea teatrul m-a primit atât de greu, pentru că nici eu nu m-am dus spre el cu totul, şi l-am făcut aşteptând tot timpul filmul —prima iubire. Meseria noas­tră nu trebuie făcută cu caznă, ci uşor, ca în joacă. Eu teatrul l-am făcut tot timpul căznit, străduindu-mă să dau veşnice exa­mene. Când m-a luat la Fllip cel bun, Dan Piţa era îngrijorat, se gândea că e primul meu film şi o să fie greu cu mine. După primul cadru s-a liniştit. lar eu zburdam. Aveam senzaţia că m-am întors acasă. Vezi? Eu pe scenă nu ştiu să «vând» marfa. Nu strălucesc. Numai meseria şi cei 20 de ani de experienţă mă ajută să fac faţă. Pentru o actriţă care crede că oamenii se pot înţelege cel mai bine fără vorbe, din priviri, e foarte greu să joace cu vorbele, cu replicile multe. Aşa încât, filmul, ca să mă întorc la întrebare, nu pot să-I văd şi să-I judec decât din unghiul meu! Nu din cel al regizorului, nu din cel al caselor de filme, ci din al meu, deci al actorulul. lar din acest unghi, constat că filmul are mai puţini «iubiţi» decât scena. Adică, mai puţini actori care să i se dăruie cu totul. Aşa cum se dăruie scenei. Pentru că un actor obişnuit cu suflul sălii, cu sufletele calde din faţa lui, în faţa obiectivului se simte văduvit, furat de ceva al lui. De aici un anume efort pe care unii dintrei ei îI fac --- asa cum îl fac eu pe scenă — de «a fi bine» în film. Şi totuşi, dacă mă gândesc un pic, în ultimii doi-trei ani, oamenii au început parcă să se ataşeze încet-încet şi de film. Asta poate şi pentru că în timpul ăsta, filmul a suferit o schimbare în bine. Mi se pare că se face cu mai multă exigenţă, faţă de calitate, de interpretare, de ţinută. S-a creat şi un spirit de echipă favorabil, un climat artistic. Sau poate sunt din nou subiectivă, şi spun toate astea pentru că eu am avut norocul să lucrez în echipe bune, într-o atmosferă foarte încurajatoare. La Dan Piţa, la Lucian Bratu, la Mihai Constantinescu şl acum la Blaier şi Demian, la Urgia.
Tot o mamă?
 Bineînţeles o mamăl O mamă care are un fiu, care fiu pleacă în armată şi se în­toarce schllod. Este un rol care trece pe lângă acţiunea principală, dar sper să treacă cu folos.
Spune-mi Ica Matache, ai avut un «model»? Există cineva care te-a in­fluenţat foarte tare, cineva fără de care, cum se spune, viaţa dumitale as fi fost alta?
Da. Marietta Sadova. Dacă nu era, nu cred că aş fi putut duce drumul ăsta. În anul I am avut-o profesoară. Două trimestre am luat «foarte bine», iar la finele anului am fost singura căreia i-a dat «bine», şi a ţinut un discurs de o jumătate de oră, explicându-i mai apoi că a vorbit atât, pentru ca să ţin minte că la maturitatea mea am nevoie de un glas ca al ei. Aveam pe atunci un glas de clopoţel... Spre sfârşitul anului IV am avut din nou o discuţie. Mi-a spus atunci că drumul cel mai sigur în meseria asta este drumul pe care-I faci încet. De aia se şi spune: «dar sigur». lar pentru asta îţi trebuie perseverenţă, răbdare şi să-ţi păstrezi o inimă de copil. «Matache — mi-a spus — dacă eşti în stare, înhamă-te. Şi te asigur că, atunci când ai să te aşezi să te odihneşti, ai să fii la capătul drumului»... Acum sunt la jumătate. Şi văd că merge yot aşa, taca-taca, taca-taca, cu un cal la trap.
N-ai obosit niciodată până acum?
De multe ori. Dar niciodată n-am spus: nu mai pot. Au fost însă nenumărate momente în care m-am aşezat şi-am spus: «nu mai vreau! Nu mai vreau să merg mai departe». Pe urmă, tot eu m-am luat, m-am ridicat şi am plecat mai departe. Adevărul este că nu-mi place să ies din horă până nu se termină, chiar dacă mă rod foarte tare pantofii.
Ica Matache îţi plac poeziile?
Dacă nu mă întrebi şi care-i poetul preferat, îţi răspund că-ml plac.
De ce să nu te-ntreb?
Pentru că nu-mi plac întrebările astea reportericeşti: «care-i poetul preferat, anotimpul, rolul, ce carte aţi citit ultima dată... ?» Nu te supăra...
Nu mă supăr. Dar ce ai împotriva acestor întrebări? Răspunsul la ele îi dau cititorului o idee despre «orizontul cultural»...
Dar de ce-i trebuie lui o asemenea idee? Uite, mie îmi piace să privesc tot ce văd înaintea ochilor. Dar ce aleg, asta-i treaba mea. Îmi place să citesc, dar ce citesc asta-i treaba mea. E bagajul meu. Greu, uşor — e al meu. De ce crezi că citi­torul m-ar aprecia după cât cântăreşte el? Pentru mine principalul este că îl am. Şi că-I car cu mine de-o viaţă şi nu-I las... Mai bine, hai să-ţi spun, că uite-acum îmi dau eu seama unde bate întrebarea asta: «de ce atât de rar?» De ce atât de rar în plin, cred eu. Pentru că rar nu apar, pe scenă cel puţin, iar în film sunt abia la în­ceput. Şi cred că de-abia de acum încolo am să încep să joc, pentru că încep să am faţa pe care la 23 de ani o «compuneam». Eu acum nu mai fac compoziţie, ci sunt. Deşi la film cred că se va întâmpla să şi refuz, să fac adică ce n-am făcut în viaţa mea.
Tocmai la film?
Tocmai la film. Pentru că este iubirea mea. Voi refuza ori de câte ori mi se va oferi o mamă care va semăna cu altă mamă. Asta este exigenţa mea. Şi poate că nu numai din exigenţă, ci pentru că eu ştiu un lucru, dar foarte bine: arta — şi filmul e o artă, nu? — dacă o înşeli o singură dată, doar cu gândul, te «arde» cu fapta multă, foarte multă vreme...
De frică, Ica Matache?
Poţi să-i spui cum vrei. Dacă din asta iese ceva bun, de ce nu?