La o masă rotundă a televiziunii, celebrul
Toma Caragiu a ridicat cu farmec personal şi o stranie competenţă problema dialogului în filmele noastre. E interesant că tocmai un actor a pus în discuţie această problemă, dar actorii sunt primii care se simt mutilaţi, strangulaţi, intimidaţi şi alungaţi de artificialitatea unor replici. Actorii, aceşti binecuvântaţi copii ai soarelui, au un extraordinar simţ al vieţii, îşi dau seama cu promptitudine de primejdia unui dialog strident, arbitrar. Vai, cum se mai chinuiesc bieţii actori să vitalizeze o replică limfatică, să dea naturaleţe unei fraze lipsite de sens — noi, spectatorii, am fost adeseori martorii acestor dramatice şi lăudabile zbateri. Ce luptă inegală! Cum să răpui un dialog artificios şi pretenţios? Fac şi ei tot ceea ce omeneşte e posibil. Mai adaugă de la ei un «păi», un «măi», un «bată-te norocul să te bată», trosnesc din degete, se agită, îşi desfac nodul de la cravată simultan cu adjectivul. Uneori aceste operaţii de salvare reuşesc, alteori nu. Nu există pedeapsă mai grea pentru un actor de mare talent decât să-i dai povara unui dialog nefiresc. Nu o dată i-am auzit indignându-se în legitimă apărare: «Oameni buni, aşa ceva nu se poate spune...»
Conştienţi de riscurile artificialităţii, unii scenarişti îşi droghează replicile cu adieri de argou sau cu câte un suav «măi fir-ar să fie». Aşa că ne este dat să vedem cum un academician, om cu părul alb, regretă că «de-abia acum i-a căzut fisa», iar alt personaj, tot savant, tot păr alb, îşi asigură spectatorii că în timp ce lucra la o importantă descoperire ştiinţifică, «era pe bune». Ce situaţie penibilă să vedem cum vulgaritatea e chemată in ajutorul naturaleţei.
Câteodată se obişnuieşte să se folosească un dialoghist, adică un specialist în firesc şi naturaleţe, capabil să alunge ridurile, să întinerească, să dea viaţă. Intriga nu-i aparţine şi de aceea firescul pe care îl aduce el este de multe ori exterior. E o naturaleţe indiscutabilă, care din nefericire n-are nicio legătură cu cele întâmplate.
Avem uneori şi scenarii gâlgâind de dialoguri «fireşti» însă monotone, searbede, plicticoase. De data aceasta firescul se confundă cu banalitatea. Asemenea scenarii abundă în fraze luate din vocabularul comun: «Bună ziua — Bună ziua», «Ai numărul meu de telefon»? etc., etc. Asemenea dialoguri sunt într-adevăr fireşti însă nu au nici o semnificaţie. Cel mai bun dintre noi, Shakespeare, ne-a învăţat demult că firescul unui dialog trebuie să se îmbine cu sensul poetic al existenţei.
