Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



“Mastodontul” - Arta de a vorbi ca oamenii


La o masă rotundă a televiziunii, celebrul Toma Caragiu a ridicat cu farmec personal şi o stranie competen­ţă problema dialogului în fil­mele noastre. E interesant că tocmai un actor a pus în discuţie această problemă, dar actorii sunt primii care se simt mutilaţi, strangulaţi, intimidaţi şi alungaţi de artificia­litatea unor replici. Actorii, aceşti bine­cuvântaţi copii ai soarelui, au un extraordi­nar simţ al vieţii, îşi dau seama cu prompti­tudine de primejdia unui dialog strident, arbitrar. Vai, cum se mai chinuiesc bieţii actori să vitalizeze o replică limfatică, să dea naturaleţe unei fraze lipsite de sens — noi, spectatorii, am fost adeseori mar­torii acestor dramatice şi lăudabile zbateri. Ce luptă inegală! Cum să răpui un dialog artificios şi pretenţios? Fac şi ei tot ceea ce omeneşte e posibil. Mai adaugă de la ei un «păi», un «măi», un «bată-te norocul să te bată», trosnesc din degete, se agită, îşi desfac nodul de la cravată simultan cu ad­jectivul. Uneori aceste operaţii de salvare reuşesc, alteori nu. Nu există pedeapsă mai grea pentru un actor de mare talent decât să-i dai povara unui dialog nefiresc. Nu o dată i-am auzit indignându-se în legi­timă apărare: «Oameni buni, aşa ceva nu se poate spune...»
Conştienţi de riscurile artificialităţii, unii scenarişti îşi droghează replicile cu adieri de argou sau cu câte un suav «măi fir-ar să fie». Aşa că ne este dat să vedem cum un academician, om cu părul alb, regretă că «de-abia acum i-a căzut fisa», iar alt perso­naj, tot savant, tot păr alb, îşi asigură spec­tatorii că în timp ce lucra la o importantă descoperire ştiinţifică, «era pe bune». Ce situaţie penibilă să vedem cum vulgaritatea e chemată in ajutorul naturaleţei.
Câteodată se obişnuieşte să se folosească un dialoghist, adică un specialist în firesc şi naturaleţe, capabil să alunge ridurile, să întinerească, să dea viaţă. Intriga nu-i apar­ţine şi de aceea firescul pe care îl aduce el este de multe ori exterior. E o naturaleţe indiscutabilă, care din nefericire n-are nicio legătură cu cele întâmplate.
Avem uneori şi scenarii gâlgâind de dia­loguri «fireşti» însă monotone, searbede, plicticoase. De data aceasta firescul se confundă cu banalitatea. Asemenea sce­narii abundă în fraze luate din vocabularul comun: «Bună ziua — Bună ziua», «Ai numărul meu de telefon»? etc., etc. Ase­menea dialoguri sunt într-adevăr fireşti însă nu au nici o semnificaţie. Cel mai bun dintre noi, Shakespeare, ne-a învăţat demult că firescul unui dialog trebuie să se îmbine cu sensul poetic al existenţei.
(Cinema nr. 1, ianuarie 1976)

Tags: cronică de film, eva sirbu, mastodontul, virgil calotescu

Comments: