«Cenuşa visării ce-a fost» - vorba poetului — atât mai rămâne, peste ani, din superba poveste de iubire consumată în anii fierbinţi ai ilegalităţii, anii şedintelor înecate în fum, animate de patos tineresc, de fervoare a pasiunii revoluţionare, anii balurilor de cartier unde, între un tango şi o sărutare furată la «bufetul rece», se strecoară manifeste; atât, numai atât mai rămâne din noaptea aceea fierbinte, petrecută la un «domiciliu secret», adică o mansardă ingrasioasă şi rece, unde e bine şi e cald, pentru că «ei» se iubesc, deocamdată pe ascuns, pentru că au «sarcini», «misiuni» şi «activităţi», treburi importante, vitale, «de organizaţie». Atât, numai atât, rămâne din dragostea de odinioară, când cei doi protagonişti ai acestui tulburător film, care este
Ocolul cineaştilor bulgari Grişa Ostrovski si Todor Stoianov, adormeau seara, frânţi de iubire, de muncă ilegală, murmurând lângă «te iubesc», parcă tot versurile poetului: «O, vino odată, măreţ viitor!» Şi măretul viitor vine, vine şi izbânda, vine şi succesul revolutiei, vine şi socialismul, vin dreptatea, libertatea şi egalitatea. E linişte, e pace; e frumos: bucuria calmă a victoriei. Dar unde e iubirea de odinioară? Căci, iată, pe o şosea trece o limuzină, se opreşte o clipă, din ea coboară un bărbat trecut de prima tinereţe, grizonat, elegant şi impunător. Este «el», persoană importantă, trimis în delegaţie undeva în străinătate; până la ora plecării avionului mai e timp, ia să coborâm niţel din maşină să ne mai dezmorţim, să facem un popas, mai vedem ce mai e pe aici, pe acest şantier arheologic, unde, întâmplător, ne-am oprit. Pe şantier, pe acest şantier, lucrează — ce surpriză! — «ea», tovarăşa de odinioară, o femeie frumoasă şi tristă, scormonind printre pietre străvechi, căutând acolo, refugiată în istorie, parcă şi un trecut mai recent, al ei, al lui, al lor. O privire, un zâmbet, o strângere de mână, «tovărăşească», ca pe timpuri. Două vorbe convenţionale, un «ce mai faci», «bine», dar tu? «şi eu tot bine», «ei atunci, la revedere...», o maşină care pleacă, apoi un aeroport, un avion care pleacă, un trecut care pleacă, o iubire care pleacă, definitiv. «Cenuşa visării ce-a fost»...
Mă gândeam privind filmul acesta adevărat, frumos şi trist, la un altul, tot atât de frumos, tot atât de trist
Duminică la ora 6 al lui
Pintilie, programat parcă anume la numai câteva zile de
Ocolul. Zic, «anume parcă», pentru că există un fir secret care îmi pare că leagă cele două filme, un anume sentiment că între ele circulă, subteran, un acelaşi cântec tânguitor de flaut, care uneşte destinul trist al fetei care moare în filmul nostru de acela al fetei care supravietuieşte în filmul bulgar. Este vorba, dacă vreţi, şi aici şi acolo, despre latura tristă a victoriei, despre faptui că asemenea sentimente pot să moară, de voie sau fără voie, chiar dacă viaţa, ea, merge înainte...
Încât, îmi vine să spun: citeşte, spectatorule, aceste filme, citeşte cu atenţie.
