De câte ori vede lumina ecranului o carte de toți știută și iubită cinematograful susține față cu literatura, dar mai ales față cu sine, un dificil examen. Unul care, în mod firesc, trebuie să reconfirme, sau de nu, să infirme o mereu revendicată independență. Oricât de numeroase și aparent decisive ar fi marile filme care nu datorează nimic vreunui text literar, de obsesia literaturii cinematograful nu se poate încă elibera și n-o va face, probabil, nici în viitor.
Când, într-un mai vechi interviu, regizorul Lucian Pintilie se întreba retoric cum o literatură precum a noastră a născut atât de puține filme pe măsura ei, el formula, de fapt, o nedumerire a noastră, a tuturor. Orice cinematografie este datoare față de literatura proprie, față de cititorii și cunoscătorii ei. Este și situația filmului românesc care, în absența unor opere reprezentative pe teme contemporane, încă prea puține, recurge adesea la literatura națională. La fiecare proiect de ecranizare a unei cărți de frunte, curiozitatea e mare, cum mari sunt și pretențiile, pentru că orice nouă tentativă încearcă să facă uitate eșecuri mai vechi.
Atunci când Iulian Mihu, unul dintre regizorii cei mai buni din câți avem, anunța, acum mulți ani, un film după „Enigma Otiliei” de Călinescu, proiectul a fost primit cu mult interes, cu atât de mult interes, încât filmul, de multe ori rescris pe hârtie, apare abia astăzi pe ecran. Nu știu, dacă timpul a lucrat în favoarea unei limpeziri a scenaristului loan Grigorescu și a regizorului Iulian Mihu față cu proiectul inițial sau dacă, dimportrivă, s-a pierdut ceva din ipotetica lui prospețime inițială. Vedem filmul de astăzi și pe acesta îl discutăm.
Se întâmplă cu Felix și Otilia un lucru paradoxal. Ce impresionează aici, înainte de toate, este frumusețea formală a unei pelicule ce face dovada unui limbaj cinematografic subtil, adeseori strălucitor în plan pur vizual, plastic. Bine ajutat de operatorii Sandu Întorsureanu și Gheorghe Fischer, lulian Mihu desfășoară o panoramă luxuriantă în splendorile și voluptățile de imagine. Felix și Otilia conține o invazie de scenografie, de care principalii „vinovați” se fac talentații Radu și Miruna Boruzescu, precum și Liviu Popa.
În varianta Grigorescu-Mihu, romanul lui Călinescu devine filmul unei aristocrații crepusculare și nu cel al burgheziei de tip balzacian. Casa lui Giurgiuveanu nu mai este solida clădire burgheză de la începutul veacului, ci un mic palat în paragină. O dovedește scenografia aceea subtil decadentă, patina timpului alterând aici oglinzi superbe, mobilă de lux, tablouri prețioase, tapiserii și porțelanuri cândva de mare valoare. Conacul lui Pascalopol nu este reședința unui moșier ci refugiul unui principe, al unui mare senior occidental, cu parcuri de vânătoare, terase și fântâni arteziene, cu lachei în livrea cu decorație barocă. Se va înțelege deci că mediul, față de roman, este altul, cum altele vor fi și personajele care îl populează. Până aici nimic de reproșat. Autorii au libertatea și dreptul de a interpreta personal universul cărții, mergând până la a-I rescrie într-o perspectivă cât mai originală. Numai că, reușești să uiți cartea în măsura în care filmul îți oferă o transcriere fie în spiritul ei, fie chiar altceva, dar acest altceva, verosimil și substanțial. Altminteri, modelul literar stăruie în memorie, în defavoarea transcripției sale. Este ceea ce se întâmplă prea adesea, în Felix și Otilia.
Reinterpretând creator textul călinescian, realizatorii operează, dincolo de „înălțarea” în rang social a unor personaje, o inevitabilă reducție a tipurilor reprezentative. Și, dacă în fizionomia personejelor așa-zise „secundare”, simplificarea se poate îngădui, în cazul eroilor principali ea devine păgubitoare, afectând însuși principalul ax de susținere al filmului. Căci el se numește, să nu uităm, Felix și Otilia, semn că asupra acestora doi urmează a se concentra atenția regizorului, deci, implicit și a noastră. Ori, ce se întâmplă? Tocmai Felix și Otilia sunt cele mai palide apariții ale filmului, fie pentru că actorii sunt depășiți de roluri (Radu Boruzescu și Julieta Szönyi), fie pentru că, furat de plastică, Iulian Mihu uită a le crea situații verosimile, a lega și dezvolta coerent o relație care, în film, apare frântă, cu foarte sumare justificări psihologice. E dreptul regizorului de a-și imagina o altă Otilie, a sa, de loc ambiguă, de loc capricioasă și „lilială” (cum zice Călinescu), ci tânără femeie senzuală și interesată, aflată în raporturi neechivoce cu aristocratul Pascalopol. Această Otilie nu lasă, de la început, nici o speranță lui Felix; abia spre sfârșit îi oferă vagi promisiuni. Accesele de gelozie ale lui Felix par complet nejustificate, el însuși nelăsând impresia de a fi amorezat. Între ei, Pascolopol (bine interpretat de Sergiu Nicolaescu pe linia indicată de scenariu) e și el un personaj descoperit logic. Căci Pascalopol este, asta se vede foarte clar, stapânul de drept și de fapt al Otiliei, fără a avea nevoie de justificări, atâta vreme cât Felix nu reprezintă un concurent real. Discuția de la conac, în care Pascalopol solicită lui Felix o complicitate înțelegătoare devine, din perspectiva pe care însuși filmul a creat-o inutilă și nejustificată de fapte.
Oricât ar părea de curios, viciul de construcție rezultat din simplificarea celor trei personaje nu se datorează, în principal, răstălmăcirii cărții, ci tocmai inconsecvenței în a duce până la capăt re-scrierea ei. Personajelor noi Ii se cuveneau situații noi, însă triunghiul Felix-Otilia-Pascalopol, în varianta lui inedită acționează pe traiectorii psihologice sugerate de roman. În noua lor înfățișare cei trei refuză a se mula unor situații care le sunt exterioare, nu le aparțin, și nu îi reprezintă verosimil.
Tot o reducție, de astă dată mult mai puțin regretabilă pentru echilibrul ansamblului, se petrece Ia nivelul personajelor secundare, gândite aici ca tipuri expuse dintru început cu toate atributele psiho-fizionomice specifice lor. Deliberat, regizorul renunță la adâncirea lor psihologică; ele nu se dezvăluie treptat, nu evoluează (poate cu excepția Auricăi) ci capătă investitura morală precisă a unor modele reprezentative. Din prima secvență, densă și puțin obositoare prin ambiția ei de a spune totul despre personaje și mediul lor, vedem o Aglae acră și caustică, o Olimpie placidă și resemnată, un Costache avar și suferind, un Simion nebun, un Titi nătâng, pe Stănică lichea perfectă, o Aurică cu accentuate predispoziții erotice (dacă excelența interpretării unor actori precum Clody Berthola, Gheorghe Dinică, Gina Patrichi, Eliza Petrăchescu nu surprinde pe nimeni, surpriza oferită de neprofesioniștii Arpad Kemeny și Hermann Chrodower este dintre cele mai plăcute. Un cuvânt special pentru Leni Dacian, excelentă în rolul Aurica. Prea expediați — de scenariu, nu de interpreți, — sunt personajele jucate de Violeta Andrei-Georgeta și Ovidiu Schumacher-Titi).
Felix și Otilia este filmul unei atmosfere și, cum se vede, mai puțin al analizei psihologice. Cântecul evocator „Ce este această lume”, revenind ca un comentaniu din afară, traduce foarte exact sentimentul ciudat pe care îI emană pelicula, acela al unei melancolii, al unei tristeți evocatoare. Secvențe lungi și caIme mângâie parcă decorul patinat de vreme, plimbă prin fața noastră personaje bizare prin aerul lor ușor demodat, desprinse parcă dintr-un album de epocă îngălbenit pe la colțuri. Muzica lui Anatol Vieru împlinește sugestia vizuală, devine complice și echivalent melodic al parfumului desuet, subtil, care se degajă din filmul acesta frumos, cu lumina lui blândă, fiItrată printre ferestre prăfuite, cu luxurianta lui plastică gândită meticulos de un regizor sensibil la sugestii și nuanțe vizuale. (E păcat că, având asemenea rare disponibilități, Iulian Mihu scoate prea puțin din episodul, atât de „cinematografic”, în roman, al călătoriei și șederii la conacul lui Pascalopol, plin de sugestii naturiste, de sevă și „primitivism”, de vitalitate elementară. Tat ratată este și secvența mesei de la căpătâiul muribundului Costache, din care un ochi mai atent putea eventual extrage nuanțe utile pentru fizionomia personajelor).
Pentru a fi apreciat la valoarea lui exactă, Felix și Otilia trebuie privit prin comparație. Prin comparație cu filme ale noastre, multe, față de care acesta este un lucru rar, singular prin frumusețea lui. Nu te poți opri, privindu-l să te întrebi cum un regizor ca Iulian Mihu lucrează așa de rar. Eventualele nemulțumiri pe care el le provoaca nu trebuie eludate. Ele se raportează la înseși pretențiile pe care autorii le revendică și, cum se vede, le justifică. Însă Felix și Otilia nu este nici Pădurea spânzuraților, cum s-a afirmat, cu atât mai puțin Pădurea de mesteceni a lui Wajda. E un film frumos și inegal, ceea ce e cu totul altceva decât o operă impersonală, fără mari defecte, dar și fără pic de strălucire. Fac această inutilă poate, precizare, cu speranța că se va putea discerne între virtuțile lui formale (a nu se înțelege „formalism”), între „scriitura” lui cu adevărat cinematografică, între talentul rar al lui Iulian Mihu de a filma și încă insuficientă, în cazul de față, capacitate de a substanțializa.
Să fie aceasta contradicția ce explică situația paradoxală în care se află Felix și Otilia față cu spectatorii și criticii lui?
