Am ţinut să fac singură acest subsol, pentru că am descoperit de curând piatra filozofică a relaţiei actor-regizor, fără a înţelege prin asta, nici că ar fi vorba de o reacţie chimică, nici că în vreunul din creuzetele de Ia Buftea se poate astfel transforma în aur orice «metal»... Regizorul este, poate, tentat să creadă că buna înţelegere ţine de încredere, de supunere, de caracter în ultimă instanţă. Caracterul actorului este însă — la mine, cel puţin — o chestiune de umoare. Din nenorocire variabilă. La mine totul se poate reduce, de fapt, Ia capacitatea de adaptare Fiecare nou contact cu un text şi un regizor este, înainte de colaborare, încredere, supunere ş.a.m.d., un proces de adaptare la o condiţie nouă. Şi cu cât adaptarea se realizează mai repede, cu atât rezultatul este mai prompt. Numai că, din păcate, la film, rareori un regizor îşi poate păstra aceeaşi echipă. Şi cum filmul este o operă colectivă, fiecare electrician sau recuziter îşi are partea sa de contribuţie — importantă — la transformarea actorului din obiect în subiect... Visez echipe stabile — evident, asta este o inepţie din punct de vedere organizatoric — dar dacă aţi şti cât de elegant poate fi un director de producţie ca Gheorghe Teban, cât de blajină, de reconfortantă o machieuză ca
Anastasia Vitanidis, cât de spirituală şi agreabilă,
Florina Tomescu... Asta nu înseamnă, bineînţeles, că alţii ar fi mai puţin competenţi, dar a cunoaşte curiozităţile şi înclinarea fiecărui om cu care lucrezi câteva luni pe an, este atât de confortabil, încât de multe ori poate determina calitatea produsului finit.
De asta am rugat să nu se ceară unui regizor să-mi facă «portretul», ci să fiu lăsată să spun singură, că sunt rigidă, confuză, aspră şi insuportabilă, până ce reuşesc să-mi adaptez ritmul de viaţă, în funcţie de ritmul celor din jurul meu, dar că sunt totdeauna dispusă s-o fac cu elasticitate, atunci când descopăr — niciodată nu e prea târziu — că fiecare răspunde aceleiaşi exigenţe şi corectitudini profesionale.
