REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Actorul, ca o făgăduință


     Interpreți și roluri
     Mărturisesc că actorii mei de suflet nu sunt actorii-surpriză, ci cei de la care știu la ce să mă aștept (până la un punct, se înțelege). Cu alte cuvinte-cei care fă­găduiesc o călătorie cunoscută, în miezul ei, dar care nu încetează să-mi desco­pere, de fiecare dată, o lumină noua, un înțeles până atunci tulbure. La urma ur­mei, nu văd de ce nu aș face loc actorilor de suflet lângă cărțile, alături de muzica de suflet. Știu de mult „ce se întâmpla” în „Marele Gatsby”, ceea ce nu mă împie­dică să iau cartea în mână, și nou și din nou, cu aceeași înfiorare. În această or­dine de idei, nu sunt de loc curioasă „să văd” ce fac aleșii mei, chiar dacă mi s-ar spune că dansează pe sârma; am doar imensa bucurie, pe îndelete pregătită, să pot pleca cu ei la drum. Printre cei — puțini, de altfel, cu care aș tot merge, fie vreme buna sau rea, se află Irina Petrescu. Meandrele vieții actori­cești au făcut să nu o întâlnim, în ultimul timp, într-un rol „de întindere”, cum se spune și, în această privința, orice părere de rău sunt de prisos. Să mulțumim celor care au știința de a-i observa splendida-i maturitate, precum Malvina Urșianu în recentul ei film O lumină la etajul X, ori Tu­dor Mărăscu în acest Singur de cart. Spuneam că aș tot merge cu Irina Pe­trescu (în cazul de față Ioana) pentru că, în tovărășia ei, poți afla, printre altele, cum capătul rezistenței umane, al rezis­tenței demne, poate aluneca, încet, încet, în resemnare, în indiferență ușor cinică, toate așternute între personaj și lume ca un fragil val ocrotitor. Neuimirea — reprimarea ei — este protectoare și secvența descoperirii șantierului, acolo unde înainte fusese un spațiu de refugiu, mi se pare atotgrăitoare: printre hohote de râs, eroina caută, vag, ceea ce nu cu mult în urmă obișnuia să numească „locul veșni­ciei sale” și veselia scrâșnită cu care mai înregistrează o pierdere trădează un înde­lungat exercițiu al întâmpinării dezamăgi­rilor. Nimic nu mă poate reține să cred că râsul acela, nu lipsit de maliție, este con­vertirea presimțirii unei alte mici înfrângeri care, iată, nu o mai poate răvăși.
     Ironia elegantă, dar neconcesive a Iri­nei Petrescu este, în ultima instanță, o modalitate de a exista, cu demnitate, atunci când lucrurile par să nu mai aibă nici o taină, când ordinea lor, bună sau rea, nu mai are ascunzișuri.
(Cinema nr. 10, octombrie 1984)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: interpreti si roluri, irina petrescu, magda mihailescu, singur de cart film, tudor marascu

Opinii: