“Closer to the moon”: It’s Magic

     Nae Caranfil este un cineast paradoxal. La apariție, în primii ani ai lui 90, a fost o locomotivă dusă pe o linie singuratică, fără vagoane care să tragă și ele greul, să străbată, împreună, un drum. Altfel spus, nu a avut tovarăși de generație cu care să lase dâre comune.

Și-a croit o cale a lui, de pe care nu a încercat niciodată să o cotească ceva mai la dreapta sau mai la stânga. Mai târziu, când ar fi putut el însuși să fie unul dintre vagoanele de forță ale Noului val, să fie în pas cu timpul, cum s-ar zice, a rămas așa cum îl știm, un maximalist scăpărător, într-o epocă a minimalismului tenace. Nae este și regizorul care și-a asumat toate riscurile și chinurile coproducțiilor – de aici distanța dramatică dintre un titlu și altul. A lucrat cu staruri internaționale, dar nu a avut obsesia „filmului pentru Cannes”. S-a mulțumit să împingă calul troian al filmului de autor în curtea cinematografului pentru public, în buna tradiție a maeștrilor americani de odinioară. Umbra unui Billy Wilder va merita mereu o plecăciune. La 50 de ani trecuți (greu de crezut, personajul și-a păstrat alura juvenilă), inclasabilul Caranfil se bucură de simpatia deopotrivă a criticilor și a spectatorilor, a cinefililor fără ifose. Closer to the Moon începe năvalnic, cu una dintre acele ”iuțiri”, cum ar fi spus profesorul Suchianu, propulsate de o drăcească muzică felliniană (Laurent Courson) și se încheie, sentimental, cu înaripatul It’s Magic, adresat, parcă, de Loredana Groza, cosmosului. Între ele, chiar despre magie este vorba, și anume despre cea a cinematografului. Nae Caranfil este unul dintre puținii noștri regizori la ale cărui spectacole, odată intrați, trăim starea de grație a unei arte care îți șoptește, drăgăstos, la ureche: „Ești la cinema”. Puștiul (Harry Lloyd), chelnerul care, ce să vezi, din fereastra cârciumei, este martor al jafului din 1959 organizat de „banda lui Ioanid”, privește fascinat, ca la cinema, tot acel atac „precum în filme”, cu recuzită specifică, din care își ia acasă, drept amintire, chiar o tăbliță indicatoare. Și, pentru că hegeliana „viclenie a istoriei” face casă bună cu cinematograful (nenumărate dovezi în filmele lumii), eroul nostru va fi aruncat de-a binelea în apele acestuia din urmă, când, printr-o întâmplare,”tot ca la cinema”, va deveni băiatul cu camera al marelui film de reconstituire a nemaipomenitului atac din 1959. Ceea ce autoritățile au dorit a fi o lecție despre nemernicia dușmanului de clasă (intelectuali evrei), se dă de trei ori peste cap și iată-ne în plină comedie în care realitatea este umilită de jocul inversării rolurilor. Aici se află miezul fanteziei cineastului, componenta cea mai bine stăpânită. Regizorul oficial al reconstituirii, bețivan și cam neghiob (Allan Corduner), lasă totul baltă când le e lumea mai dragă celor mari, drept care deținuții-interpreți, ferchezuiți, doar erau mici burgezi, nu proletari, preiau conducerea. Capul tâlharilor (Mark Strong) devine regizor extrem de dinamic, stabilește poziții, nuanțe. Mai mult, ține la adecvarea la realitate: masa de la restaurant nu li se pare a fi una conformă cu gusturile clasei lor, deținuții cer mușchi Chateaubriand, caviar, pește-spadă etc, bunătăți înfulecate, nu tocmai elegant, cu o foame de lup . Femeia grupului, Alice (admirabila Vera Farmiga), are alintături de vedetă, se pisicește precum Scarlett O Hara, se pricepe de minune să facă „o dublă”. Și totuși, întrebarea până unde te poți juca cu moartea, nu putea să fie evacuată cu totul. Oamenii aceia au fost condamnați la moarte și executați, cu excepția femeii care era însărcinată. Ei i s-a dat voie să plece în Israel. Nu știu cum au arătat celelalte multe variante ale montajului prin care Nae Caranfil a fost obligat să-și tot plimbe filmul. Cea pe care o vedem și pentru care a obținut dreptul lui final cut, ne aduce în fața unui sfârșit al limpezirii, al deslușirii resorturilor unei aventuri insolite. Ultimul sfert al acțiunii este lăsat în seama personajului feminin, singura supraviețuitoare care, în numele unei improbabile nopți de dragoste cu puștiul cameraman, îi scrie acestuia, de departe. Din nou, o reconstituire - de data aceasta prin ochii ei - a mobilurilor celor șase, a începutului poveștii. Așa cum aveam să vedem în documentarul lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist, istoria încă nu a deslușit toate ițele. Ce să facă cei șase intelectuali cu banii? Să ajute emigrarea evreilor, să alimenteze mișcarea sionistă? Să-și bată capul, în continuare, istoria, în Closer to the Moon, așa cum sugerează și titlul, elanurile inițiale, evocate de glasul languros al Verei Farmiga, au fost mai degrabă aventuros-sentimentale. Într-o noapte cu lună, și ce lună, mare cât o mămăligă, vizibil atârnată pe cer după ce a fost generată pe calculator, bărbații sunt ispitiți să-și regăsească avântul tinereții lor de oameni devotați cauzei comuniste, atât de dezamăgitoare. Decorul, terasa, înălțimea, muzica, totul îi duce „mai aproape de lună”. Ieșim din comedie și, mai că asistăm la invocarea gidianului act gratuit, combinat, aici, nu prea convingător, cu sfidarea propriei morți. Mai facem câțiva pași, ieșim și din visare, sfidarea amintită fiind, în fapt, moștenirea lăsată copiilor evrei care își celebrează, printr-un „dans al popoarelor”, intrarea în maturitate. Nu e deloc inocent comicul lui Nae Caranfil.