Aş putea să încep să mă laud. Dar pentru că tot ce-i bun la mine, cunoaşteţi, am să vă spun ceea ce nu cunoaşteţi. Adică, ce e rău: Nu mai sunt tânăr. Părul mi s-a rărit. Am şi riduri. Şi una dintre marile mele supărări este provocată de Ministerul Industriei Uşoare: nu prea face pantofi 46... Vă daţi seama, poate, cât de greu e să fii tânăr fără să mai fii, să fii un june-prim buclat, cu păr din ce în ce mai puţin, să zâmbeşti, fără ca faţa să devină o arătură, să joci marea scenă a vieţii în pantofi numărul 44... Dar eu de mic am învăţat să fiu disciplinat. Deşi cred că n-am ajuns nici azi la acea disciplină pe care gândesc că trebuie s-o am.
Tot de mic mi-a plăcut — şi-mi place încă — să învăţ. Dar nu ştiu de ce, şi atunci, şi acum, am avut şi am impresia că n-apuc să aflu câte şi cât aş vrea.
Gândesc mult la ceea ce am de făcut şi poate de aceea îmi rămâne prea puţin timp să fac tot ce am gândit...
Sunt comod, dar nu din lene, ci din nerăbdare. Plonjez lung, ca să ajung cât mai repede pe malul celălalt. Dar poate că ceea ce era important se afla pe jumătatea de lac peste care am sărit…
Toată lumea crede că sunt foarte bun. De fapt, sunt numai foarte egoist. Să fac bine e plăcerea mea cea mai mare. Deci, forma mea de egoism.
N-am conştiinţa harului pe care-l am — dacă-I am — drept care mi se întâmplă să mă vând şi pe bani mărunţi. Deci, nu ştiu, şi probabil n-am să aflu niciodată, ce fel de actor sunt…
Am îndoieli de tot felul şi în tot ce fac. Chiar şi acum, mă îndoiesc că-i bine că «m-am spus»…