Într-o seară, odată, demult, am bătut la uşa monştrilor sacri. Mi s-a deschis abia şi încet, şi toţi cei din visurile mele erau acolo, şi aşa, de dincolo de uşă, am apucat să-i spun celui care întâmplător şi-a întors ochii către mine: „Bătrâne, bătrâne, Ia-mă de câne”... Şi-a întors capul indiferent, dar nu m-a dat afară. Mi-a fost destul... Uitaţi-vă la ei, cum i-am văzut în filme şi-n vise... Cât de fantastic, de nefiresc, de altfel, de anapoda, de cum vreţi, joacă. Dar cât sunt de mari! („Bătrâne, bătrâne, la-mă de câne...”).
Cred că n-aş fi putut face această meserie, dacă n-aş fi avut suportul numit pasiune, care te ţine, care te împinge să iei totul mereu de la capăt, să speri atunci când toţi îţi râd în nas. Sunt gol şi negru, jos la cazane, şi bag cărbuni de zor, visând că într-o zi voi urca sus pe punte, în alb, salutând nonşalant femeile frumoase...
Lucrez încrâncenat. A nu se citi „crispat”. Sunt incomod de ambiţios. lubesc cinematograful la nebunie, dă doamne să nu mă dezamăgească. Fratele Martin, în versiunea G.B. Shaw, la moartea loanei d'Arc, spune: „Fă-mă, doamne, părtaş la ale ei, şi pe ea la ale mele!”
Fă-mă doamne...