O privire chiar grăbită asupra filmografiei dumneavoastră descoperă o clară preponderenţă fie a personajelor istorice, fie de compoziţie. Actorul Emanoil Petruţ, la vârsta şi în forma sa de contemporan al nostru, s-a făcut foarte rar văzut în filme. În ultima vreme, mă gândesc chiar în ultimul an, lucrul acesta este foarte la vedere: personajul onctuos, perfid şi blamabil din «Clipa» — compoziţie cu totul remarcabilă învăţătorul din «Ultima frontieră a morţii», personaj curat, luminos şi tern şi, în fine, Deceneu în «Burebista». Trei roluri care fac simţită dorinţa de mişcare în tipologii diferite, dar şi gustul compoziţiei. Este o situaţie întâmplătoare sau ea reprezintă programul dumneavoastră de actor?
Nu este deloc întâmplătoare. Compoziţia mă pasionează din tinereţe, de când eram student si tot de atunci m-a obsedat problema rezolvării profesiei în momentul îmbătrânirii. Un actor care-şi gândeşte profesia trebuie, este obligat, după ce a trecut de 30 de ani, să-şi pună problema renunţării la statutul de june-prim şi să îmbrace haine psiho-fizice potrivite şi chiar care-I devansează ca vârstă. De altfel, eu tot din tinereţe am avut o mare aversiune faţă de junii primi.
Foarte ciudată la un actor care avea din plin datele genului. Poate era o reacţie de apărare împotriva sclerozării într-un gen anume. Simţeaţi poate că tiparul poate ucide un actor.
Poate. Oricum, pe vremea aceea, «modelele» mele erau personalităţi artistice la care şi astăzi mă gândesc, căutând să le urmez într-un fel şi în limita posibilităţilor mele. Paul Muni, supranumit «omul cu o mie de feţe». Jean Gabin, actorul de compoziţie de caractere, Spencer Tracy de la care, de fapt, am şi învăţat tăcerea. Poate că era şi teama de «tiparul care ucide actorul», pentru că aveam şi am şi acum sentimentul că un actor care este folosit numai într-o gamă, şi mai cu seamă în aceea oferită de datele lui fizice, se pierde chiar înainte să dispară biologic. Lucru care s-a şi întâmplat, de altfel, cu mulţi. În afară de asta, nici nu mi-a plăcut vreodată ca eu, cel din viaţă şi de pe stradă, să-mi plimb făptura pe scenă sau în film, rostind texte diferite. Sigur că mi-ar fi fost foarte uşor să-mi folosesc datele naturale la care să adaug, eventual, un machiaj cât mai avantajos, prin care să caracterizez cât de cât, ca desen, un personaj sau altul, să debitez textul care-I explică şi să aştept aplauzele care, de fapt, s-ar fi adresat unor calităţi cu care m-a înzestrat mama. Dar mie mi-au plăcut rolurile de compoziţie.
Ceea ce a dus la o filmografie dominată de personaje «de epocă». S-ar putea găsi tot aici, în plăcerea pentru compoziţie, explicaţia absenţei din filmul de actualitate?
În parte, da. Regizorii au simţit, probabil, care îmi sunt posibilităţile, care este filonul de exploatat la mine. Dar a mai intrat în joc şi o anumită comoditate. Văzându-te într-un rol pe care l-ai izbutit, regizorii tind să te folosească în aceeaşi zonă. Asta şi îngreunează sarcina actorului, obligat să descopere pentru fiecare personagiu altceva, o caracteristică care să-i aparţină numai lui şi să-I diferenţieze de celelalte. Dar pe mine mă pasionează căutarea asta. Mi-a plăcut întotdeauna să-mi demontez personagiile şi după aceea să le re-compun, şi emoţia este mereu aceeaşi: până la premieră nu ştiu niciodată dacă a ieşit după cum am vrut. Şi, de ce să mint?, după ce văd filmul, întotdeauna am dorinţa să-I iau de la început, pentru că veşnic am sentimentul că mai puteam «să-i dau» ceva care să-I facă «mai întreg» — dacă se poate spune aşa.
Concret: de exemplu, ce i-aţi mai fi putut adăuga personajului Deceneu — pentru că vă este cel mai proaspăt în memorie fiind ultimul — rolul din «Lumina palidă a durerii», l-aţi făcut înainte. Ordinea premierelor nu coincide întotdeauna cu ordinea în care sint lucrate filmele. Deci: Deceneu...
Mai multe nuanţe — de gest, de mimică
— mai multă expresivitate... Dar în primul rând i-aş adăuga cele două secvenţe care au căzut la montaj şi care dădeau personajului o biografie şi justificau relaţia finală cu
Burebista. Eu îI concepusem pe Deceneu — păstrând proporhile — ca pe un lago. Deceneu îI aduce pe Burebista pe tron, conştient fiind că el nu are calităţile acestuia. Dar în clipa în care îşi dă seama că este umbrit de Burebista, începe să-i gândească îndepărtarea. Asta se simţea în cele două secvenţe de care vorbeam, iar fără ele finalul rămâne puţin nelămurit pentru spectator. Dar chiar şi pe parcursul filmului, unele insinuări, în replică sau din priviri, cad în gol când nu rămân chiar fără acoperire. Dar ce să-i facem, asta-i soarta filmului, ştii întotdeauna cu ce începi, nu ştii cum termini...
Pentru că am ajuns la film, care este obiectul şi subiectul major al oricărei discuţii cu un actor: cum vi se pare că arată el, filmul românesc, dinceolo de micile sau marile neajunsuri specifice. Deci, filmul românesc, nu un film sau altul. Pădurea, nu copacul.
Cinematografia noastră, în ultima vreme, se găseşte într-un mare progres — dacă e să gândim, cum spuneai, pădurea nu copacul. Datorită unui număr mai mare de filme bune, am câştigat ceva foarte important: publicul. Chiar dacă unele filme mai dezamăgesc, filmul românesc este aşteptat de public. Mă gândesc însă că în această perioadă în care politica noastră de partid şi de stat îndeamnă toate ramurile de producţie la competitivitate pe plan internaţional, ar trebui să i se ceară acest lucru şi cinematografiei, dându-i-se, fireşte, şi condiţiile necesare. Nu trebuie uitat că orice mijloc de producţie, chiar în această perioadă de revoluţie tehnico-ştiintifică, se epuizează de la o zi la alta. Maşina de astăzi, va fi o amintire. Deci, ziua de azi nu rămâne cunoscută prin maşini. Istoria zilei de azi, opinia publică a zilei de ieri şi a zilei de azi, este păstrată mai ales prin cultură. Şi unul din elementele de cultură care consemnează şi păstrează momentul respectiv, şi opinia asupra acestui moment, este arta. Deci şi cinematografia. Cred că din aceste motive ar trebui să existe o mai mare grijă faţă de arta noastră, atât la creatori, cât ei la cei care răspund de creatori şi de reacţia lor.
Să ne oprim la grija creatorilor faţă de creaţia lor.
Eu cred că primul loc în această grijă ar trebui să-I ocupe ideile mari, cu implicaţii legate strâns de viaţa noastră, de lucrurile care ne privesc direct. Dar cred că ar trebui să se dea o mai mare atenţie şi «faptelor diverse», aparent mai mărunţele, în fapt veşnice şi universal valabile. În mod sigur este foarte bine să facem filme ca
Burebista şi filme care solicită omului o mare angajare în desăvârşirea societăţii noastre, dar cred că aceste filme nu ar trebui să le excludă pe cele care creionează detalii de viaţă, acele detalii care fac sau nu fericirea omului, a individului: o dragoste împlinită sau neîmplinită; un scop nobil atins prin mijloace mai puţin nobile sau mijloace ncorecte, care împiedică împlinirea unui ţel nobil, sau lupta unui individ pentru a-şi păstra tinereţea productivă — înţelegi ce vreau să spun.
Nu.
Tinereţea socială, dacă ţi se pare mai clar aşa. Acea aspiraţie a omului de a rămâne în stare de funcţionare socială, chiar atunci când este depăşit de vârsta biologică. Asta este, după mine, singura formă de egoism necondamnabil şi, în acelaşi timp, una din dramele umanităţii. Pentru că este o aspiraţie individuală care se poate transforma într-o piedică pentru societate. Ca să rezum, mă gândesc la teme care să creeze raportul individ-societate, pornind de la individ şi ajungInd, firesc, la societate.
Ideile pe care le avansaţi sunt foarte interesante. Dar oare n-au trecut ele ei prin alte minţi şi nu au fost puse deoparte ca «irealizabile» încă?
Ba da, sunt convins. Dar unele dintre ele s-au şi împlinit, sub formă de încercări. Ceea ce propuneam eu era scoaterea acestor idei din starea de încercări şi plasarea Ior într-un circuit curent de gândire. Cu atât mai mult cu cât simt că publicul nostru ar intra lesne în rezonanţă cu această gândire. Faptul este dovedit chiar de acele încercări de care vorbeam şi care s-au bucurat de o bună primire la public.
Mireasa din tren,
Proba de microfon,
Casa dintre câmpuri, ca să citez numai câteva exemple mai recente.
Odată mi-aţi spus că vă bate gândul să faceţi regie de film. Gândul acela se referea la filmul de actualitate?
Mă gândesc în continuare la asta, dar numai pentru a face film de actualitate.
Nu vreau să vă descurajez, nici n-aş putea, nici nu se cade, oamenii au nevoie să fie încurajaţi, de descurajat pot ei singuri, dar tocmai mi-aţi vorbit despre condiţia filmului, care este grea.
Nu vă e teamă?
Mi-e foarte teamă, dar n-am încotro. Ştiu că asta echivalează cu o aruncare în cap, dar atât de mult doresc să fac film, încât cred că va trebui, pentru o dată, să fiu propriul meu cascador.
Cât mai beneficiaţi încă de statutul mai puţin periculos, de actor, să mai vorbim puţin despre actorul Emanoil Petruţ: nu credeţi că pecetea de «bun pentru personaje istorice sau de epocă» vi s-a pus o dată cu «Tudor»? Adică de către Lucian Bratu?
De fapt, pe mine Bratu m-a marcat încă de la
Secretul cifrului. În ce priveşte Tudor, el mi-a stârnit în suflet teama de şablon şi m-a ambiţionat să mă îndepărtez de tipul ăsta de rol. Datorită lui am încercat să fac altceva în
Haiducii. Pe urmă a intervenit şi
Vitanidis, care m-a distribuit în personaje de contre-emploi: tatăl lui
Ciprian Porumbescu, apoi personajul din
Clipa, iar acum, Deceneu. Trebuie să recunosc că Vitanidis m-a purtat cam prin toată istoria patriei.
Dar aţi rămas departe de personajele contemporane. Nu le simţiţi lipsa?
Atingi o zonă dureroasă pentru mine: mi-e dor să fac un contemporan de-al meu. Ăsta este adevărul. Nici nu mă interesează ce. Poate fi un «negativ» refuzat de societate, poate fi, dimpotrivă, unul care încearcă să redea societăţii un «refuzat». Nu am prejudecăţi de tipul: negativ, pozitiv.
Chiar nu vi s-a oferit un personaj contemporan? Sau oferta nu a fost convenabilă?
Ba da. De curând — şi uite, asta este o coincidenţă — am primit «pe neve», cum se spune, o ofertă pentru un rol într-un film pe care urmează să-I facă Virgil Calotescu. Nu ştiu nimic despre rolul meu, decât că este «un erou al zilelor noastre».
Mai bine mai târziu...
...decât
niciodată. Dar pentru mine, niciodată nu putea să existe. Într-o viaţă de actor — şi eu am în spate o viaţă de actor — era cu neputinţă să nu apară şi rolul acela, care uneori mai întârzie şi fără de care te simti neîmplinit. Destinul unui actor este întotdeauna legat de destinul unui rol. În ce mă priveşte, cred că această împlinire pe care am aşteptat-o, trebuia să apară. Nu de alta, dar în absenţa ei, ar fi existat doi datornici: eu faţă de cinematografie şi cinematografia faţă de mine. Vezi bine că nu se putea să nu apară, vezi bine că «niciodată» nu putea să existe.