Personaje şi interpreţi
Greu, foarte greu de zis în faţa unui aparat de filmat: «Mă întorc acasă la probleme şi la grij...», dar în momentul în care personajul Tudor Cernat, interpretat de
lon Dichiseanu în
Clipa, le rosteşte, parcă ni se ia o pietricică de pe inima de cinefil; l-am privit şi l-am ascultat cu atenţie, cu spusa sa, între o uşoara oboseală, am avut sentimentul că nimic rău nu i se mai poate întâmpla actorului, pe parcursul unui rol dificil, apartinând unei tipologii de multe ori compromisă de peliculele trandafirii. Abandonând prea uşor în faţa unor rolişoare ce îi cereau fie «smile», fie un soi de încruntare fără obiect, actorul părea — la vârsta frumoasei maturităţi — ajuns în faţa unui drum înfundat. Pentru ceea ce a însemnat Dichiseanu în zilele lui faste şi în numele curajului de a privi dincolo de culoarea ochilor cutărei vedete, el merita din plin acest prilej numit Tudor Cernat. Curios şi nu tocmai, de data aceasta, nu ne mai deranjează hainele impecabile ale încă tânărului director-general, pentru că cel care le poartă duce cu sine şi o permanentă nelinişte care nu mai lasă loc constatărilor superflue. Drămuit, intuit fără greş, eroul este împins tot timpul într-un cerc în care se ciocnesc certitudinile şi orgoliile inginerului cu Indoielile omului care simte că viaţa îi scapă printre degete, că bucuria nici unei zidiri nu poate fi întreagă. Dacă nu ai timp să te întrebi, măcar o dată: «Când suntem noi cei adevăraţi, când trecem pe stradă cu biografiile noastre intacte ori...».
După atâtea portrete de directori «umanizaţi», graţie unei «avarii», unei burlăcii şi, eventual, unei mame duioase, iată unul, cu nevastă şi copii necorijenţi, cu analizele medicale în regulă, care nu se sfieşte să aşeze între el şi lumea din jur dreptul la întrebare, la autointerogare, dreptul de a lupta nu numai cu planul, ci şi cu teama de minciună, de mistificare, de îndepărtare de sine.
Clipa ne restituie un personaj şi, prin ceea ce unii au numit «o îndrăzneală de distribuţie», ne restituie un actor.
Dar oare este chiar o îndrăzneală să-i spui unui actor pe numele său adevărat? Nu este cumva o datorie?
