Despre două personaje feminine, dar nu numai…

     Fac parte din categoria acelor încăpățânați incorigibili care văd filmele, gustă filmele, trăiesc filmele cu gândul la literatură, la litera­tura din film. Sunt, cu alte cuvinte, un specta­tor excesiv de subiectiv, incomod și demodat la culme, care e în stare să părăsească o pe­liculă cu o imagine divină dacă nu-i pricepe textul. Dragostea mea fata de cuvânt, devine adică, în preajma, chiar înlăuntrul cinefiliei, o limită. Riscând ca în orice generalizare! — pot spune că iubesc și printre filmele românești chiar pe acelea care au un scenariu dens, care mă farmecă în totul. O astfel de poveste, plina, cu oameni adevărați, cu personaje po­sibile, bine articulate este O lumină la etajul zece, complexa creație a Malvinei Urșianu. Un film care a creat un personaj principal de un incontestabil rafinament stilistic, cu un dialog ce susținea filmul, pe măsură.
     „Se schimbă oamenii, se schimba obiceiu­rile. Oricum, bine că dreptatea a învins” — de la aceasta constatare, cu suflu de înțelep­ciune, pornește filmul unei re-adaptări la lume: amnistiată, inginera se întoarce într-o realitate puțin schimbată, pe care-o cuprinde cu ochii minții, o simte, o respiră cu nesațul celui căruia i-a lipsit aerul, cu o bunăvoință superioară, fără ranchiună, fără resentiment.
Personajul interpretat cu tot sufletul și cu toată mintea de Irina Petrescu este o formă acută de feminitate. Totul o sugerează, dialo­gul o implică (Ea: De ce ai grija de mine? EI: Din orgoliu bărbătesc). Privirea, mersul, con­templarea, expresia feței demantelează re­țeaua conștiinței și a sufletului acestui perso­naj puțin obișnuit, desenat în tușe sigure.
     „Nu sunt modestă. Am orgolii cu mult mai mari”, spune femeia care are puterea de-a nu se plânge că a fost nedreptățită atât de gro­sier. Schimbul de replici e viu, nu circum­stanțial, și uneori de-a dreptul memorabil. El scoate la areală insule de poematizare impli­cită o stare lirică difuză a personajului: „Ni­caieri nu e liniște în secolul ăsta”, zice avoca­tul. „De ce? întreabă inginera. Zgomotul e semnul vieții.”
     „Pe mine nu mă poate întrista nimic” decide ea senină, ca o sentință, cu sufletul im­pregnat parcă de bhakti, de bunătate, de ge­nerozitate și iertare, femeia aceasta care în definitiv și-a pierdut pentru o minciună, pen­tru lașitatea altora, pentru iresponsabilitatea altora, câțiva ani în închisoare. Femeia aceasta care cumpără „un singur tacâm pen­tru masa” (deci nu așteaptă nimic de la viață, deci nu-și dorește o pereche?) se bucură din plin de aer, de soare, de flori, de viață, de tot. Antologica e scena mesei cu zidarul (inter­pretat de Mircea Diaconu) în care inginera „se pune la punct cu actualitatea” tot prin pâlnia fotbalului. E, într-un fel, corespondentul scenei din Trecătoarele iubiri în care „înstrăi­natul” bolnav de dorul de țară resimțea dure­rea depărtării pe aceeași schema O lumină la etajul zece rămâne un film dens și memora­bil.
     Interesantă iubirea unui personaj ca An­gela din Angela merge mai departe (produc­ție a Casei de Filme Trei, cu Dorina Lazar, în rolul titular, după un scenariu de Eva Sîrbu și în regia Lucian Bratul). Un personal al Bucu­reștiului contemporan, al străzilor doldora de trafic, o femeie muncitoare, fără sofisticări, care se luptă cu toate cele, și cu singurătatea și cu banalitatea, care se bucura când are șansa să ducă o reporteriță de televiziune cu taxiul, care merge înainte, cu ceaiul din apar­tamentul ei modest, cu televizorul, cu „Casa­blanca” pe care n-o pricepe, cu spontaneita­tea ei ușor „masculină” cu meseria ei tot băr­bătească și cu sufletul plin de iubire așa cum câmpul cu flori doldora de gâze zumzăitoare în această frumoasă vară...