Revistă online editată de Uniunea Cineaștilor din România
contrastante - poate, uneori, prea ostentativ expuse - destinate să susțină translarea acțiunii într-o zonă problematică. Acolo unde nu prea mai găsim loc pentru "Unde ești copilărie / cu pădurea ta, cu tot". Mircea (Nicholas Bohor) este ceea ce se cheamă un băiat cuminte, firoscos, preocupat de astrofizică, ale cărei ascunzișuri (o explozie solară peste cinci miliarde de ani sau apropiata eclipsă de soare) le dezbate cu nea Ilie (Valentin Popescu). Avem, neîndoielnic, de a face și cu un copil ascultător, respectuos cu părinții, vine la masă fără să aștepte un al doilea îndemn al mamei (Ofelia Popii), spre deosebire de tatăl (Șerban Pavlu), mai preocupat de terminarea unei țigări. Amănunte sugerate parcă în treacăt, dar care vor avea importanța lor. Când în mica lume a eroului nostru, trăitor într-un orășel dunărean, va apărea "băiatul de la București"(și încă de unde, din Colentina!), cu care avea să lege prieteșug, cumințenia lui Mircea va fi și mai evidentă. Alex (Dan Hurduc) este opusul lui, în toate. 
"Tip de caterincă" - părul lung, o șăpcuță șmecherească, iubește BUG Mafia și Paraziții, toate răcnetele anilor '90 - atât de înduioșătoare acum - vorbește cu "măi frate", nu încetează să se mire cum se poate trăi fără KFC și Spring, și, peste toate, mai posedă și o bicicletă-trăznet. Deplin echipat pentru a-l seduce pe provincialul cuminte și a o neliniști pe mama acestuia, cloșcă grijulie, cu bunăvoință limitată 
("Ce mă interesează pe mine de alți copii?"). Chiar dacă amintitele contraste sunt, uneori, prea apăsate (Mircea cară cu el un masiv album despre eclipse, dăruit de nea Ilie, Alex - bicicleta zburătoare), cuplul ne apare suficient de înzestrat pentru a cuceri prin amestecul de candoare în stare pură și de mică, nevinovată șmecherie. Hălăduiala lor, începută cu mersul la scaldă, în Dunăre, alături de o fată, va deveni tot mai îndrăzneață. Mircea începe să aibe inițiative, cum ar fi avântarea printre ruinele unor locuri părăsite, ce amintesc celor cu lecturi proaspete de misterioasele peisaje străbătute împreună cu Cărtărescu în Solenoid. Prinde gustul libertății, de aceea acceptă, în cele din urmă, un joc propus de noul său amic:
punerea la cale a șantajării tatălui celui din urmă, prin fotografierea unui simulacru de răpire. Pivnița fostei mori descoperite printre zidurile în paragină ar fi decorul ideal. Mircea se dovedește a fi nu numai un precoce astrofizician, ci un copil ca toți ceilalți. A băgat la cap ceea ce a văzut prin filme, știe cum arată poza unui răpit, a venit pregătit la locul faptei, improvizează câteva urme de sânge, nu uită călușul în gură, acționează, vorba lui, ca un profesionist. Un gest fatal îl va bloca pe Alex, doar pe el, în subteran. Din acest moment începem să ne izbim de cel de al doilea bloc contrastant al narațiunii: băiatul bun față în față cu drama căreia i-a fost părtaș. Bănuiesc că Radu Potcoavă și scenarista Cristina Bîlea s-au luptat cu întrebările de natură psihologică. Cât de repede își va asuma copilul vinovăția, fuga, ascunderea nenorocirii întâmplate? Îi înțelegem educația de fiu crescut pe lângă fusta unei mame excesiv de grijulii, a cărei principală preocupare pare să fie hrănirea 
("Dacă nu-ți place, îți fac altceva"), sub ochii unui tată obsedat de nimicuri ("Iar ai lăsat ușa de la frigider deschisă"), îi înțelegem și timiditatea comunicării, dar proporțiile dramei erau prea mari pentru a suporta amânarea mărturisirii. Vizitarea bunicii lui Alex pentru a o întreba "dacă nepotul este acasă" aduce a bizarerie. Mircea este un copil inteligent, logic, mai degrabă ne-am fi așteptat să alerge la nea Ilie, să-și descarce sufletul. Iar atunci când, într-un târziu, o face, când îi spune tatălui adevărul, se smiorcăie ca un puști de câțiva anișori, "am făcut ceva rău". Dacă neîndrăzneala copilului poate descumpăni, reacția părinților, a tatălui, cu deosebire, nu mai îngăduie echivocul. Încă de la început, când nevasta îl cheamă de câteva ori la masă, bărbatul are aerul celui care vine de departe. Când să zicem că, în sfârșit, vrea să stea de vorbă serios cu băiatul, judecând după tonul ceremonios, tot blestemata de ușă deschisă a frigiderului va fi subiectul. Indiferența, lașitatea lui nu vor surprinde. Radu Potcoavă are o sensibilitate aparte pentru ceea ce am putea numi poziția tatălui. A atras atenția încă de la scurtmetrajul Tatăl meu e cel mai tare cu subtilitatea raporturilor tată-fiu, a multiplicat unghiurile de vedere asupra figurii tatălui în Cuscrii iar acum, chiar dacă este plasat în planul doi, personajul patern intrigă, alimentează, de acolo, miezul problematic al filmului, cel care ne pune pe gânduri. Nu este puțin lucru.
