Era ultima zi de filmare la
Bătălia pentru Roma, când a venit regizorul
Doru Năstase să ne spună că ar mai avea nevoie să-i lucrăm o zi, dar nu mai are fonduri.
— Băieţi, faceţi asta pentru mine. Vă rog.
— Bine, nea Dorule.
Seara am fost la banchetul de sfârşit şi a doua zi m-am dus la lucru cu cele mai bune haine. Eram mulţumit. Terminasem un film greu. Mai aveam o zi — nici nu conta.
— Dă-i drumul la fumigene! Motor! Acţiune!
Eram pe o schelă de lemn înaltă de doi metri şi aşteptam să vină colegii mei în galop. Când ajungeau în dreptul meu, săream jos pe o trambulină elastică care mă arunca pe cai.
Veneau de după colţul cetăţii. Au apărut aplecaţi pe o parte din cauza vitezei şi a curbei. Aşteptam liniştit. Mai aveau 25 de metri. Seara o să plec cu primul tren la mare... Pe primii doi cai trebuia să sar. Mai au zece rnetri. O să mă culc în fiecare seară devreme, să pot vedea a doua zi răsăritul soarelui... Mai au cinci metri. Trebuie să sar.
Am sărit şi primii cai s-au speriat, au zmucit într-o parte şi erau prea departe să-i mai ajung. relaxat în aer la gândul că trebuie repetat şi a venit izbitura. Intrasem cu piciorul între plasa trambulinei şi bara de pe margine. Genunchiul se oprise în bară. M-am sculat de jos, am făcut câţiva paşi, apoi am căzut din nou. Transpirasem de durere şi-mi plesnise rotula.
După un timp, am mai fost la o filmare pe «Vă rog eu, băieţi!» şi m-am accidentat din nou, iar a treia oară când am auzit «Vă rog!», am tresărit. — Nu merg. lar mă accidentez.
Nu-mi plac oamenii superstiţioşi şi nu mă simţeam deloc bine.
A venit într-o zi colegul meu Gudju la mine.
— Hai să lucrăm pentru un film de diplomă de la I.A.T.C. E un prieten de-al meu... Are nevoie de câţiva cascadori.
Ştiam că n-o să ne plătească — n-au destule fonduri. Şi actorii lucrează la filmele de diplomă fără să fie plătiţi.
Nu merg. Apoi mi s-a făcut ruşine. Nu de Gudju.
— Bine. Merg!
Între ruine, la etajul doi. Moloz, cioburi, rafale de arme automate, trepte, capul meu s-a izbit tare de perete, sudoare.
Încă o dată!
Cadrele ies bine, dar la mine ceva nu e în regulă. Trepte, în stânga gaură de zece metri, rafală, cioburi, feresc capul pe lângă colţul zidului şi nu se mai loveşte, moloz, praf.
Mă scol de jos şi toate sunt bune, dar nu-mi aud inima. Inima mea care la fiecare cadru bate să-mi spargă pieptul, acum bate de parcă aş fi la masă, sau undeva într-un parc. Mi-am adus brusc aminte că atunci, în ultima zi la
Bătălia... mă gândeam la un răsărit de soare, iar a doua oară, tot aiurea. M-am scuturat de praf şi mi-am dorit tare de tot să fac o treabă extraordinară şi inima a început să bubuie şi n-am făcut o treabă extraordinară, dar mă simţeam bine Scăpasem de superstiţii.
