De câte ori un cascador face cunoştinţă cu cineva, se aşteaptă la întrebarea stas:
— Ţi-e frică?
Şi, de fapt, sentimentul permanent e de dor. Ţi-e dor de filmările de la
Bătălia pentru Roma, ţi-e dor de iarna petrecută la Horezu, ţi-e dor de... Ţi-e dor de filmele la care ai lucrat ca de nişte oameni pe care n-o să-i mai vezi niciodată, pentru că fiecare filmare are aerul ei, inima ei, sufletul ei.
Filmam la Brăila şi m-am dus în port să văd corabia pe care lucrasem o vară la
Lup Larsen. Parcă mi-aş fi regăsit un prieten pe care-l ştiam din munţi, cu carabina în mână, cu raniţa în spate şi ziua de mâine în faţă, iar acum îl văd bătrân, bolnav, zăcând pe un pat mizer. Frumosul «Gost», cu linia lui sveltă, cu pânze albe, puternice, de care trebuia să tragem şase oameni ca să le ridicăm, era la ancoră, în apa mâloasă şi murdară, cu un bord spart, intrase un remorcher în el, cu baloturi de paie pe punte şi cu marinari cam posomorâţi.
M-am aşezat pe piciorul bompresului şi am închis ochii, cu gândul la vântul aspru şi sărat al mării, cu gândul la o plaja cenuşie de noiembrie şi «Gostul» ancorat la o sută de metri, în apa mică şi limpede ca un cristal moale. Eram pe mal lângă o casă cu etaj. Regizor la ultima serie era
Sergiu Nicolaescu şi m-a chemat lângă aparat.
— Poţi să ieşi în fugă din casă şi să sari peste balustrada balconului? Erau cinci metri şi jos bolovani.
— Fără saltele?
— Fără.
Se putea. Nu era o treabă prea grea. De fapt, orice treabă e grea pentru că nu o faci doar o dată. Sunt mulţi oameni curajoşi — sar o dată de la zece metri, îşi rup un picior şi gata — încurcă o zi de filmare.
Am urcat sus şi cu mâinile proptite de balustradă, am început să sar uşurel, să-mi încălzesc gleznele. De două, de trei ori, şi am sărit prea sus, proptit în mâini ca în două pârghii, trebuia doar să mă aplec şi eram în afara balconului. Şi m-am aplecat. Mişcarea a fost spontană, nu mă gândisem nicio clipă înainte de a sări şi producătorul-delegat a explodat.
— Il est formidable, ce Gruşevski! Hop, hop... là.
«Là» însemna că am sărit. Formidabil nu era decât că sărisem fără să mă gândesc. M-a amuzat şi pe mine.
Apoi s-a pus aparatul, s-au aprins reflectoarele, linişte, câteva zeci de ochi care mă urmăreau şi nu mă deranjau. S-a pus pelicula şi şi-a ridicat spre mine ochiul fără viaţă aparatul de filmat. De aici începe frica. Frica de care nu ştii ce să răspunzi oamenilor, «Ţi-a fost frică? Nu ţi-a fost frică?» Când nu era aparatul, am sărit cinci metri şi m-am amuzat, apoi la filmare am mai sărit de trei ori, însă cu inima explodându-mi ca un motor supraturat.
Sună fals, ca la o gazetă de perete — «Responsabilitate», şi totuşi e adevărat. Nu ţi-e frică pentru oasele tale, pentru un picior, eventual, rupt. Ţi-e frică de ce-o să-ţi arate mai târziu aparatul. Ţi-e frică pentru oamenii ăia mulţi, electricieni, regizori, machiori, costumieri, care au muncit o zi, care te-au înconjurat cu dragostea lor sau cu nervii lor după o zi grea de frig, de burniţă. Prea mulţi oameni muncesc ca să iasă o săritură de la cinci metri şi ţi-e groaznic de frică pentru ce-o să iasă. Cascadoria nu e o meserie de desperados, cum se mai întâmplă din cauza neînţelegerilor din studio, când regizorii angajează în loc de cascadori, oameni curajoşi. «Las' că e curajos băiatul. Face ce fac şi cascadorii!» Face, dar şi maşinile fac naveta între platoul de filmare şi spitale.
