Centrala electrică la care mergeam în prospecţie era ceva mai sus de Săcele. Era toamnă, trecuse de prânz şi era frig. Trebuia filmată o luptă pe acoperişul centralei şi un neamţ care cade de pe acoperiş. Cum am coborât din maşină, regizorul
Mihai lacob mi-a arătat un vraf de cutii pliate.
— Sunt destule?
Destule. Ajung şi pentru trei căzături. Nici nu m-am mai apropiat de ele. Am urcat să văd de unde trebuia să cad. Înălţimea — treisprezece metri. Nu-i mult. Nu-i foarte mult, mai ales că în faţă era un dâmb înalt cam de zece metri şi-ţi atenua mult senzaţia de înălţime. Am coborât.
— Ei? Se poate?
Am vorbit odată cu un scenarist. Îmi spunea că totdeauna când vrea să scrie o scenă periculoasă îi e frică dacă o să poată sau nu filma. Se poate orice. În cascadorie orice se poate. În unele cazuri îţi trebuie mai mult material de amortizare sau o pregătire mai minuţioasă, dar de putut se poate orice.
— Se poate. Eu pot orice.
Îmi plăcea cum îmi răspundea de fiecare dată Mihai Iacob la asta — zâmbea şi mă bătea pe spate.
— Bine, bine.
Ca şi când ar spune — «hai nu mai face atâta pe grozavul».
Adevărul e că pot orice, şi nu numai eu. Sunt mulţi cascadori care pot absolut orice, numai că sunt unii cărora trebuie să le pregătească altcineva cadrul. N-au ochiul format şi nu văd posibilitatea de amortizare care întotdeauna există.
S-au dat dispoziţii pentru pregătirile de a doua zi şi am plecat. În maşină era cald şi s-a cântat tot timpul.
A doua zi am plecat de la hotel bine dispus. De la
Bătălia pentru Roma nu mai făcusem nicio căzătură în cartoane şi mi-era poftă. Când s-a ajuns la centrală mi s-au înmuiat picioarele. Kir lorgu, regizorul secund, pusese pe câţiva băieţi din figuraţie să strângă cartoanele. Le făceau cutii. Erau cutii de sodă, cutii de îngheţată, cutii de pantofi, numai cutii mari de televizoare nu erau. Nefericitul de mine, nu m-am dus până la ele aseară să văd ce cutii erau. Le-am văzut aşa multe şi mă gândeam că, făcute cutii, or să aibă un volum de zece ori mai mare. Credeam ca sunt cutii de televizoare. Cutiile astea mititele dacă se făceau prin asamblare de trei ori mai mari. Mici şi tari, cu cartonul gros. Pot orice. Pot pe naiba orice! O să-mi rup gâtul în ele, dacă nu cad alături. Ce să fac acum? Nici nu pot să le spun că ar trebui alte cartoane. De ce n-am spus aseară să aducă? Acum de unde să ia la repezeală alte cartoane?
Am urcat pe acoperiş şi m-am întins lângă mitralieră. Eram santinelă germană. Pe scara metalică a zidului trebuia să urce un soldat român şi auzeam zgomot.
— Motor! Acţiune!
Inima-mi bătea ca nebună şi mă străduiam să-mi spun că jos sunt destule cartoane. Multe. O mare de cartoane. Totul e ca şi altădată. De ce mi-e frică? Cartoane mari de televizor. Să mă învăţ minte altădată. Ce să mă învăţ minte? Totul e bine. Jos sunt cartoane multe şi mari.
— Gruşa, ridică-te!
Mă dirijau cei de lângă aparat. M-am ridicat ca şi când aş fi auzit ceva suspect şi mă apropiam tiptil de margine.
— A ajuns în spatele tău.
Fără să mişc buzele I-am strigat pe Viorel. El era soldatul român.
— Viorele.
— Da.
— Să nu mă loveşti. Doar mă atingi.
— Bine. Gata.
Când a spus «gata», i-am şi simţit talpa bocancului în spate.
Mi-am dat drumul ca într-un coşmar. Cubul de cutii părea mic ca un pachet de ţigări. Aveam impresia că oricât m-aş ghemui, tot am suprafaţă mai mare.
După ce am făcut contact cu cartoanele, mi-a strigat Kir lorgu:
— Nu mişca. Se filmează de jos şi intri în cadru.
Nici nu puteam să mă mişc. Ca să ai o amortizare bună, trebuie să intri cel puţin doi metri prin cartoane. Eu intrasem doar treizeci de centimentri. Am crezut c-o să-mi sară plămânii afară.
