REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Cine sare în foc pentru un cascador?


Ioan Albu. Unul dintre primii şi cei mai importanţi cascadori profesionişti din cinematografia românească. 25 de ani de activitate. Aproape 100 de filme. Actualmente profesor la Universitatea „Titu Maiorescu”.
— Când şi în ce condiţii aţi ajuns cascador?
— În 1968. Terminasem cu gimnastica de performanţă, unde făceam acrobatică la sol. Un prieten care cocheta cu cascadoria m-a luat, într-o zi, la Buftea, unde i-am cunoscut la lucru pe primii noştri cascadori: Stavru, Gruşevschi, Cseh şi ceilalţi. Mi-am spus: „Cum adică, eu nu pot să fac ce fac ei?” Pe urmă, când am încercat, am văzut că, de fapt, e cu totul altceva decât în sală, unde aparatele sunt fixe, ai costumul de gimnastică şi toate celelalte. Pe când platoul te obligă să faci faţă unor condiţii mai dificile, mereu altele...
— Anume?
— Păi, calul e adevărat, nu de lemn. Cu o mână ţii dârlogii, cu alta sabia, mai e un steag sau un scut. Apoi armura, care nu-i niciodată pe măsura ta. După ce intri în ea trebuie să te descurci cum poţi. Nu-i ea din oţel, doar din tablă, dar când cazi toată tinicheaua se strâmbă. Nu mai poţi nici să mişti, darămite să ieşi din ea. De multe ori vine şi ţi-o taie cu foarfeca, te scoate ca din conservă.
— Înţeleg că întâmpIarea plus curiozitatea iniţială au făcut din dumneavoastră un cascador.
— Se poate spune şi aşa, dar numai pentru început. Am înţeles imediat că meseria asta trebuie învăţată temeinic şi nu pe apucate. Stavru, Dumnezeu să-I ierte, m-a ajutat enorm.
— Care a fost, de fapt, cauza morţii lui Stavru, atunci, după cutremurul din 1977? Vă întreb, căci s-au spus multe.
— Ştiu, dar neadevărate. Din nenorocire, Stavru a murit, cum se spune, pe mâna lui. Pentru ce se întâmpla acolo, la ruinele blocului Nestor. nu putea fi nici pregătit, nici asigurat. El s-a agăţat de un zid, pe la înălţimea etajului şapte−opt, care n-a rezistat şi s-a prăbuşit. Tot astfel şi cu Gruşevschi, care a fost făcut praf pe o şosea. Aşa-i viaţa. Aşa-i şi moartea — cu totul altceva chiar decât cea mai periculoasă cascadă.
— Ce calităţi trebuie să întrunească un cascador?
— În primul rând, trebuie să-i fie frică! Nu e un paradox, să ştiţi! Apoi, să se cunoască bine pe sine însuşi. Să fie echilibrat, inteligent, să aibă reflexe rapide, intuiţie şi inventivitate.
— Dar curajul?
— La el ajungi mai târziu, când dobândeşti experienţă. Curajul se cultivă. A fi curajos fără acoperire înseamnă inconştienţă. Meseria de cascador este una dintre puţinele în care pilele n-au nicio valoare. Ele se întorc ca un bumerang împotriva „fericitului beneficiar”, căci dacă-i pui unuia o pilă şi el nu ştie să facă respectiva cascadă, îşi rupe gâtul la propriu.
— Cât din cascadorie reprezintă continuitate şi cât inventivitate?
— Depinde. De exernplu, la lupta cu sabia, există două stiluri distincte: cel european, de provenienţă franceză, în care loviturile sunt frânte, după fiecare dintre ele survenind un punct mort, acumularea acestora lungind lupta. În stilul japonez, lupta e scurtă, căci loviturile sunt ondulatorii, cursive. Eu am realizat un hibrid între cele două stiluri, mai spectaculos, chiar dacă îmi solicită un efort mai mare. Pentru ca nu se mişcă numai o mână, ci tot corpul, producând o armonie aparte a mişcării.
— Ce trebuie să ştie, mai întâi de toate, un cascador?
— Să ştie când să spună nu! În această profesie e esenţial să fii prudent şi realist. Riscurile inutile nu înseamnă curaj, ci prostie. Mai importantă decât execuţia este, fără îndoială, pregătirea. Asta cere deopotrivă timp, răbdare, imaginaţie. Trebuie să găseşti singur recuzita ajutătoare, care să dea în final efectul scontat, amplificând şi valorificând prestaţia cascadorului, completând ceea ce este peste puterile lui. Îţi trebuie multă fantezie. Ca să trişezi convingator, trebuie să-ţi meargă, întâi de toate. mintea. Asta dacă vrei să scapi întreg.
— Dumneavoastră cum aţi învăţat meseria?
— Cu răbdare. Am ştiut cum şi unde să mă uit. Singur! Pe vremea aceea nu era video şi atunci luam câte un film american şi-I studiam la masa de montaj, fotogramă cu fotogramă. Numai aşa descoperi elementele care contribuie la reuşita cascadei: omul, materialul, pregătirea, toate trucurile ajutătoare.
— Care este importanţa partenerului într-o cascadă?
— Este enormă. Uneori depăşeşte pe aceea a centurii de siguranţă. Partenerul meu trebuie să fie cel puţin la fel de bun ca şi mine, să mă pot sprijini cu încredere pe el în cascada pe care o facem. Daca el dă chix, mă termină şi pe mine. Clar? Este necesar ca doi cascadori ce cooperează într-o cascadă, chiar adversari fiind pe ecran, să fie în relaţii personale cât mai bune. În caz contrar, acest lucru se va vedea. lar cascada va ieşi, cu siguranţă prost.
— Care sunt relaţiile de colaborare cu regizorii?
— Diferă de la caz la caz, dar în genere bune. Un regizor profesionist ştie ce importanţă are prestaţia mea în ansamblul filmului său şi atunci e obligat să o trateze cu toată atenţia. O colaborare perfectă am avut-o la un film de scurt metraj, când regizorul Adrian Sârbu mi-a spus: „Vreau să fac un film despre un accident de circulaţie”. Şi, care-i subiectul? l-am întrebat. „Păi, subiectul îl alcătuiesc după ce faci cascada, pornind de la ea”.
— Dar cu actorii pe care-i dublaţi?
— În marea lor majoritate, excelente. Nu încape noţiunea de concurenţă, fiindcă fiecare dintre noi îşi face meseria lui, care este net diferită de a celuilalt. Cu domnul Cozorici, spre exemplu, pe care I-am dublat mult în spectacolul Naţionalului „Generoasa fundaţie” şi la nişte filme, sunt foarte bun prieten. Ca să vă daţi seama ce înseamnă relaţia dintre un actor şi un cascador, îmi amintesc că, odată, jucam acelaşi spectacol la Paris, pe o scenă mult mai mică. Eu cădeam de la înălţimea etajulul trei, peste nişte cutii de carton dar care, fuseseră aranjate astfel încât prezentau riscul de a se împrăştia sub şocul căzăturii. Ei bine, l-am văzut atunci pe domnul Mircea Albulescu, care nu era în scenă, cum s-a reîntors apropiindu-se de maldărul cu cutii şi sprijinindu-I cu propriul său corp, pentru a-mi proteja căderea peste ele!
— Pot fi actorii propriii lor cascadori?
— Foarte puţini sunt şi, oricum, au un repertoriu limitat în materie. Se fac doar lucrurile uşoare. Mai mult, nu merită. Şi-ar rupe oasele, ar lăsa şi cascadorii fără pîine... Cine ar câştiga dintr-o asemenea afacere?
— Am remarcat că nu vă despărţiţi niciodată, în timpul cascadelor, de un fel de capişon pe care îl purtaţi peste creştet şi faţă. De ce?
— Este din bumbac, absorbind toată transpiraţia care, altfel, mi-ar cădea în ochi, slăbindu-mi vederea sau obligându-mă să fac gesturi în plus pentru a scapa de ea. Este doar unul dintre amănuntele care nu se văd, dar rămân importante, ca de altfel toată munca noastră.
— Se ştie că soţia dumneavoastră vă asistă la orice cascadă. E pe post de purtător de noroc?
— Nu. Explicaţia e mult mai simplă mai... omenească. Îi este frică pentru mine. N-ar putea, după cum mi-a mărturisit, să stea acasă, perpelindu-se de grijă şi aşteptând telefonul meu care, uneori, ar putea întârzia ore întregi. Şi, atunci, vine cu mine, stă acolo, iar eu ies cât pot de repede (sau mă ridic, fac ceva, mă mişc) pentru ca să vadă imediat că sunt teafar.
— Nu sunteţi asigurat în caz de... Doamne fereşte?
— Nu. Pentru că un coleg de-al nostru, lon Polizache, după ce şi-a ars mâinile în timpul unei cascade la filmul Mihai Viteazul, neputând să mai muncească după aia mai bine de jumătate de an, a primit de la asigurări nemaipomenita sumă de... 700 lei! Sigur, mai există şi alte companii de asigurari în afară de ADAS, poate mai accesibile nouă astăzi, dar să nu uităm acestea sunt orientate spre profit. Ori, noi avem o meserie în care riscul fiind foarte mare, pierderile lor pot fi pe măsură. Aşa încât, cine e gata să sară în foc pentru... un cascador?
 
 
(Noul Cinema nr. 3/1992)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: bogdan burileanu, cascador, interviu, ioan albu

Opinii: