S-a întâmplat a doua zi după ce mă convinsesem că totuşi în cascadorie nu se pot întâmpla accidente prea grave. Începusem să mă simt un pic bufon. Toată lumea îi consideră pe cascadori nişte profesionişti ai riscului şi uite că tocmai în cascadorie accidentele sunt foarte mici. De cele mai multe ori, câte o julitură, câte o tăietură sau, cel mult, o fractură. Printre rugbişti sau boxeri, accidentele sunt aceleaşi şi ei sunt sportivi amatori nu „profesionişti ai riscului”. Ei, da. Au murit un Gil Delamare şi încă vreo câţiva, dar procentajul e foarte mic. Şi a venit ziua de marţi cu ceva soare şi cu echipa
Săgeata căpitanului lon în febră. Trebuiau terminate secvenţele de la Ciocăneşti. O căruţă peste care sar cu caii doi turci. Era o tabără turcească căreia i se dăduse foc. Căruţa era încărcată cu praf de puşcă şi exploda, Bineînţeles că în căruţă nu era praf de puşcă (n-ar fi dat efectul scontat) ci, sub căruţă erau trei furnale care aruncau căruţa în aer. Două erau orientate lateral şi explodau când caii erau în săritură, iar al treilea, mai puternic, sfărâma căruţa după aterizarea celor doi. La pianul exploziilor era
Soby, iar cei doi turci, Stavru şi Ştefănescu. Eu eram culcat pe burtă la zece paşi de căruţă cu un aparat de fotografiat în mână.
— Motor!
Eram liniştit, soarele mă bătea în spate, coatele mi se înfundaseră în pământul glodos şi mă uitam prin obiectivul aparatului la cei doi care se apropiau în galop. Am fost liniştit până ce caii s-au înălţat peste căruţă. Atunci am îngheţat şi vocea lui Soby spartă şi ea de emoţie m-a zgâlţâit ca un curent electric.
— Băăă! Dacă dădeam explozia?
Calul lui Adrian căzuse în căruţă. Dacă făcea contactul, era acolo destul explozibil să-l facă praf cu cal cu tot. Asta a mărit tensiunea şi când s-a reluat filmarea uitasem că în cascadorie nu se întâmplă accidente prea grave. Şi din nou, galopul cailor, soarele, pământul, zborul peste căruţă şi primele două explozii ca o uruială. Uuuff! M-a strâns gheara neagră a presimţirii şi am uitat să apăs pe declanşatorul aparatului, apoi aterizarea şi a treia explozie, mai mare şi puternică, ca un geamăt. Brramf! Ştefănescu se clătina în şa şi Stavru, care încerca cu o mână să-l ţină, iar cu cealaltă trăgea de dârlogii calului. Până la urmă, Ştefănescu a căzut iar băieţii îl dezbrăcau; plin de sânge, îl ţinea pe Soby de mână.
— Fă ceva pentru mine! Nu mă lăsa aşa!
I-au făcut. L-au pus pe o blendă şi l-au suit într-o maşină să-I ducă la spital. Soby era transpirat şi trist.
— Ai văzut, Gruşa? Altădată să nu mai scrii că numai în romane se accidentează cascadorii la explozii.
N-o să mai scriu. Îmi suna în urechi vocea lui Ştefănescu ca o placă stricată: „Nu mă lăsa aşa. Nu mă lăsa aşa. Nu mă lăsa aşa”. Avea un pumn de carne mai puţin pe spate.
Apoi a început coşmarul. Peste tot pete de sânge. Pentru a doua oară, în zece minute, mă băteau gânduri negre. Nu putea să curgă atâta sânge doar de la Ştefănescu. Şi nu era doar de la Ştefănescu. Fulger, calul lui Stavru, avea înfipte în burtă două aşchii din căruţă. Erau Iungi de aproape jumătate de metru. În două ore a murit. A murit în picioare, aşa cum mor caii, cu Stavru plângând alături de el şi oamenii care nu puteau să-l ajute. Asta pentru că la prima dublă, când calul lui Ştefănescu a căzut în căruţă, s-a deranjat un furnal orientat lateral. A explodat în sus când erau deasupra lui.
Era într-o marţi... a doua zi după ce mă convinsesem că în cascadorie nu se pot întâmpla accidente grave.