Înca de la prima secvență, filmul ne sugerează că vom asista la o întâmplare a cotidianului imediat. Timpul desfășurării acțiunii devine simultan cu timpul turnării filmului sau chiar cu timpul vizionării. Personajele au corespondențe, sau încearcă să aibă, în ambianța Bucureștiului prezent. Între noi, cei din sală, și ei, cei de pe ecran, autorii filmului s-au străduit să elimine timpul intermediar. Pentru că se iubesc este, așadar, o tentativă de a înfățișa pe ecran o poveste despre viața noastră cea de toate zilele, și nu o poveste oarecare, ci una despre inima noastră cea de toate zilele. Un film de dragoste deci, destul de rar printre preocupările cineaștilor noștri (inginerul de sunet Oscar Coman mărturisea, la premieră, că a colaborat în cariera sa la realizarea a 25 de filme, acesta fiind primul de dragoste), un film de și despre dragoste, cu șanse reale de a-și deschide drum spre inima spectatorilor...
Pasul spre cinematografie al dramaturgului, actorului și eseistului Ion Omescu este, poate, mai timid decât pașii pe scenă, care i-au adus de-a lungul anilor destule satisfacții și griji, dar care i-au consolidat prestigiul de autor și actor. În cinematografie, Ion Omescu poate fi considerat debutant. Fără a se simți în mod special acest lucru — am spune, chiar, dimpotrivă — scenariul (scris în colaborare cu Mihai Iacob) înfățișează doar suprafața unei povești de dragoste. O poveste frumoasă, cu personaje frumoase, cu deznodământ „frumos” — trecută prin filtrul unei remarcabile sensibilități artistice. Cele trei personaje principale (care nu alcătuiesc, totuși, schema clasică a „triunghiului”, și pentru această performanță autorii peliculei merită sincere felicitări) dovedesc, fiecare, resurse sufletești capabile să-i ridice deasupra momentelor de criză pe care le parcurg. El, Emil Negulescu, judecătorul de o rară sobrietate morală și profesională, cu un acut simț al dreptății, se îndrăgostește subit de o tânără sculptoriță, în viața căreia (după cum se va afla mai târziu) mai există un El, soțul, inginerul geolog Dan Ionescu. Căsnicia acestora pare sortită, însă, eșecului, cei doi protagoniști par a fi împăcați cu gândul despărțirii și, de altfel, existența lor se desfășoară, de un an de zile, pe drumuri paralele: el e inginer în inima munților, la Lotru, ea își consumă singurătatea în atelierul din București. În acest moment psihologic intervine, de fapt, în conflict, „al treilea”. Apropierea sufletească dintre Emil și Gabriela se produce rapid (autorii scenariului sunt ei înșiși grăbiți în desenul cinematografic al acestei relații sufletești) și fata pare a porni pe calea restabilirii echilibrului moral. Printr-un joc al dragostei și al întâmplării, însă, situația de viață devine conflict: procesul de divorț al celor doi soți urmează să fie judecat chiar de Emil Negulescu. Dintr-odată, datele problemei se schimbă. Dintr-odată, povestea de dragoste devine caz de conștiință.
Rezolvarea pe care o propun scenariștii este în măsură să consolideze frumusețea morală (evidentă sau presupusă) a personajelor angrenate în conflict. Cunoscând „dosarul” de divorț mai bine decât l-ar fi putut cunoaște din scripte, cunoscându-l din viață, Emil nu poate acționa, în cele din urmă, decât într-un singur spirit. „Sentința” pe care o va rosti va însemna, deopotrivă, un act de supremă renunțare. Nu poate proceda altfel, pentru că vede lucruri pe care alții (nici chiar spectatorii) nu le văd sau se fac că nu le văd, pentru că simte ceea ce nu totdeauna poate fi spus în cuvinte, pentru că ajunge să-i cunoască pe cei doi mai bine chiar decât se cunosc ei înșiși și mai bine decât i-au înfățișat scenariștii. Nu poate proceda altfel în cazul lor, „pentru că se iubesc”... Sigur, acest deznodământ nu este decât un „deznodământ de film”, Rămân, în urma lui, numeroase „întrebări de viață” și, printre ele, una cheie. Oare o sentință judecătorească poate schimba, într-adevăr, din temelii, cursul vieții unor oameni? E problematic, foarte problematic. De altfel, filmul schițează, în final, un gest semnificativ. Cei doi tineri soți, după îndelungi absențe, se regăsesc, tăcuți, la o masă de cafenea. În gestul calm, de îndrăgostiți, al mângâierii aflăm o ezitare. Filmul putea să înceapă și de aici, tocmai de unde l-au lăsat autorii...
Prezența lui Mihai Iacob pe genericul acestei pelicule ni se pare reciproc avantajoasă: pentru film și pentru regizor. Pentru film, deoarece Mihai Iaceb este unul dintre cei mai conștiincioși prafesioniști ai ecranului nostru, cu o pregnantă sensibilitate artistică. Pentru regizor, deoarece această nouă creație cinematografică introduce într-o filmografie cam eteroclită — Darclée, Străinul, Castelul condamnaților etc. — experiența filmului de actualitate (seheciul din De trei ori București nu este suficient de reprezentativ pentru a fi citat). Filmul are o ținută artistică sobră și echilibrată. Îndeosebi prezența în conflict a judecătorului Negulescu capătă pondere și vigoare cinematografică. În interpretarea atent nuanțată a lui Emmerich Schäffer, povestea de dragoste a personajului, ca și cazul de conștiință pe care îl provoacă întâmplările tramei, sunt înfățișate pe ecran în secvențe cu reală substanță emoțională și educativă. Personajul judecătorului conține un pilduitor mesaj etic, și forța exemplului său moral are, desigur, șansa de a convinge. Mai mult, mult mai mult, decât filmul pe ansamblul său. Aceasta, în primul rând, pentru că întreaga poveste de dragoste a celor doi soți rămâne incertă, nu se materializează în imagini cinematografice capabile să justifice deznodământul. Datele acțiunii nu conțin elementele necesare care ar putea convinge, efectiv, că hotărârea lui Negulescu de a renunța are o rațiune etică superioară: aceea de a nu distruge fericirea altora. Cu toate eforturile celor doi protagoniști — Ilinca Tomoroveanu, frumoasă, cu multă distincție în joc, în gesturi și priviri, și Alexandru Repan, prezență cinematografică mai mult decât decorativă — „fericirea” chiar virtuală a cuplului rămâne un dat din afara acțiunii.
Insuficient de organic sunt încorporate în film „acțiunile” secundare, care rămân, uneori, paralele. Așa se întâmplă de pildă, cu „povestea de dragoste” a cuplului interpretat (cursiv, fără stridențe) de Ileana Popovici și Cornel Patrichi, poveste fără început, fără sfârșit și mai ales fără morală. Dan Nuțu schițează, din câteva gesturi, o mică dramă a incomunicabilității, care ar fi putut constitui un reflex al acțiunii principale. Foarte bun, cu remarcabilă discreție și interiorizare în expresie, Ion Omescu sugerează un personaj deosebit de interesant, o existență zbuciumată și contradictorie. Debutul cinematografic al tinerei actrițe Dalila Gall („fata care a făcut o minune”) este promițător, în timp ce filmul beneficiază și de alte interpretări notabile — Forry Etterle, Nae Roman, Natașa Alexandra, Camelia Zorlescu, Aurel Giurumia — în roluri-crochiu.
Colaborarea regizorului Mihai Iacob cu operatorul Gh. Viorel Todan continuă sub bune auspicii, imaginea filmului fiind adesea de o exemplară expresivitate, atât în secvențele „de cameră” (albul acela imaterial al atelierului...) cât și în ambianțe populate, în secvențele de exterior (incinta tribunalului, strada, șantierul de pe Lotru). Compozitorul Theodor Grigoriu urmărește cu nerv acțiunea, punctându-i inspirat momentele marcante. Alături de aceste creații, din experiența parțial reușită a filmului Pentru că se iubesc, este de reținut întâlnirea regizorului Mihai Iacob cu filmul de actualitate. Sperăm că „jumătățile de măsură” ale unei pelicule ca aceasta vor fi înlăturate la o eventuală (și așteptată) recidivă.
