M-am întrebat deseori de ce peste 90% din colegii mei, în răspunsurile lor la clasica intrebare: — Ce preferaţi, teatrul sau filmul? spun: — Teatrul.
Sigur că explicaţia principală consta în continuitatea încărcăturii dramatice, în gradaţia firească pe care numai un spectacol de teatru ţi-o poate oferi. Îindrăznesc însa să găsesc încă un motiv pe care eu, personal, îl simt şi îl trăiesc: varietatea mare a personajelor din dramaturgia contemporană şi universală, profunzimea şi diversitatea caracterelor fac din rolul întâlnit în teatru cea mai spectaculoasă întrecere cu tine însuţi, pentru a te contopi cu rolul.
Din nefericire, scenariile noastre, în marea lor majoritate, păcătuiesc prin falsitatea caracterelor, a dialogurilor, care sună nefiresc, a idealizării personajelor principate.
Mi-am dorit mult personaje cu caractere complexe, cu furii şi cu blândeţi, cu linişti adânci şi răbufniri violente. Teatrul mi le-a oferit şi mi le oferă în continuare.
În film, în afară de câteva întâlniri fericite, aştept încă acest personaj pe care noi, actorii, ni-I dorim viu, cu o scriitură a replicii firească, cu tăceri care să exprime mai mult decât dialogul înghesuit în grabă, în spaţiu mic, fără timp de încărcare.
Schematismul personajelor întâlnite de mine, asemănarea lor şi uneori chiar a situaţiilor au făcut din personajele întruchipate de mine «băiatul bun». Or nu ăsta este idealul meu.
Eu cred şi simt că pot mai mult. Am muncit de multe ori la dialogurile încredinţate spre filmare, am operat modificări, cu sau fără asentimentul scenaristului, cu dorinţa de a face mai credibil, mai firesc, dialogul acelor personaje. Este munca actorului cu regizorul, în dorinţa lor sinceră de a face cât mai viabilă scena şi scenariul respectiv.
Sigur că pot fi întrebat, de ce accept aceste personaje, care au început să se asemene între ele. Explicaţii sunt multe, dar cea mai importantă este dorinţa de a munci, de a filma. Filmul este ca un meci greu, în care, dacă intri fără antrenament clachezi repede.
Ideal ar fi ca fiecare scenarist în parte să-şi aibă dialoghistul său, adică să se reinventeze o meserie, care există şi pe care majoritatea cinematografiilor o ţin la mare preţ.
Să încerce să-şi diversifice personajele, să nu mai vedem acelaşi director adjunct, acelaşi inginer repartizat în producţie bun şi fără defecte, aceleaşi poveşti de dragoste condiţionale, aceleaşi conflicte minore. Dacă măcar aceste deziderate vor fi îndeplinite, cred în saltul calitativ al filmului românesc.