Actorii noştri – Ileana-Stana Ionescu (1978)

     Mi-am închipuit-o de nenumărate ori într-un rol principal, într-un personaj anume. S-a închipuit şi ea în acel personaj — probabil chiar mai intens decât mine — aşa încât, vrând-nevrând, persona­jul acela stă acum între noi. ÎI privim fiecare în gând puţin stânjenite, blocate de pre­zenţa lui. Bineînţeles că tot actriţa «salvea­ză» situaţia. lzbucneşte, cu debitul acela inimitabil şi incredibil, cu mimica perfect acordată la el, se însufleteşte, se înfier­bântă, se încinge pe măsură ce încearcă — şi reuşeşte — să spargă gheaţa:
     Totdeauna când a fost vorba de un in­terviu am fost înspăimântată. Eu sunt un om spontan, dar ideea că fiecare cuvânt pe care-I spun e înregistrat, fixat şi rămâne, mă paralizează, mă... paralizează.
    Tace brusc, cu o expresie de nedume­rire pe faţă gândindu-se probabil cum i se întâmplă ei, domnule, povestea asta cu inhibiţia şi-n expresia aceea pătrunde din nou ceva din «personajul nostru», despre care, bineînţeles, nu vom discuta, pentru că nu el este subiectul interviului, ci ea, Ileana Stana lonescu, actriţă cu foarte multe roluri în teatru, cu şi mai multe la televiziune, dar cu puţine în film şi niciunul principal. Reuşesc să încheg o întrebare pe ideea: de ce atât de des la televiziune, de ce atât de rar în film.
     Uite asta este o întrebare la care chiar nu pot să-ţi răspund. Poate că nu sunt po­trivită pentru film. Specialiştii pretind că filmul şi televiziunea sunt două domenii total diferite. Eu, sinceră să fiu, nu văd di­ferenţa. Uite, am privit recent o piesă tv,  «Vis de iarnă», în care Ileana Predescu face un rol senzaţional, un rol de mare actriţă. Mă uitam la ea şi mă întrebam de ce o actriţă atât de mare ca ea şi cu posibilităţi de expresie atât de variate n-a făcut film. Cum au trecut regizorii pe lângă ea fără să se oprească. Cum? În ce mă priveşte, nu vreau să mă gândesc. Este o zonă deli­cată în care nu-mi permit să pătrund.
     Dar acele puţine roluri secundare pe care le-ai jucat au fost foarte bine primite. De ce crezi că au rămas fără urmări?
     Probabil că ele au fost bine primite numai de critică pentru că, dacă ce-am făcut eu ar fi fost bine şi pentru regizori, mi-ar fi găsit loc în următorul lor film. Ştiu eu de ce au rămas fără urmări? Poate că preferă alt tip de actriţă. Sau poate că nu sunt în stare să-mi dezlipească eticheta sub care joc de foarte multă vreme mai ales la televiziune. Ar trebui un pic de curaj sau un pic de curiozitate din partea unui regizor. Să facă un experiment. Să mă încerce. Eu pretind că aş putea juca foarte bine un rol de dramă sau de comdie cum am jucat şi în teatru. Dar pentru asta ar trebui să mi se dea ocazia să de­monstrez, nu? Adevărul este că, dintre fil­mele pe care le-am văzut în ultima vreme, nici nu mi-aş fi găsit un loc în distribuţie, n-am întâlnit un personaj despre care sa spun: ăsta este! Asta puteam să-I fac eu!
     De ce? Ce le lipsea acelor perso­naje?
     Dacă am să spun: le lipsea adevărul nu mint, dar e prea vag. Scenariile noastre actuale, în majoritatea lor — vorbesc de ce-am mai citit şi eu, de ce-am mai văzut devenit film — n-au realitate. Şi pentru că nu o au, o inventă. Or, realitatea nu trebuie inventată, ea există. Trebuie doar des­coperită. Nu ştiu să-ţi spun nici de ce nu o descoperim noi pentru film. Probabil că hiba începe de la scenariu. Dar să dăm toată vina numai pe scenarişti? Or fi ei, şi numai ei de vină? Oare? Nu, nu ştiu.
     Poate că e greu să vorbim despre ceea ce este prea aproape. Poate e ne­voie de puţină distanţă...
     Cu siguranţă că nu e uşor din mo­ment ce lucrul ăsta se vede atât de lim­pede! Dar trebuie să facem doar cum e uşor? Ce e uşor în viaţă? Şi cine trăieşte fără să se lupte măcar aşa, un pic? Viaţa este dură, indiferent de faptul că nouă, acum, ne merge bine. Viaţa este compli­cată şi nimic nu vine de-a gata. Uite, eu nu pot să spun că nu-mi merge bine. Îmi merge foarte bine. Sunt actriţă la Naţional, sunt apreciată, am o familie, am o stare socială bine aşezată, dar toate astea le-am obţinut cu efort. Se poate face ceva fără efort? Când se ridică o uzină, o termocen­trală, casele noastre, o fi aşa uşor? Oame­nii ăia nu se luptă cu greutăţile lor speci­fice, greutăţile meseriei lor? lar noi tocmai asta pierdem din vedere în filmele noastre: greul.
     Există filme care au încercat să vorbească despre el şi au şi reuşit. Nu crezi?
Ştiu eu? Poate un exemplu — din punctul meu de vedere — ar fi Drum în penumbră — şi când spun asta mă gândesc, fireşte, la personajul interpretat de Margareta Pogonat — singurul personaj feminin cu adevăr şi substanţă din filmele noastre de actualitate, şi dintr-o cinematografie în care, majoritatea filmetor sunt «despre şi cu bărbati», femeia fiind şi ea pe acolo, e drept, nu la cratiţă dar nici vioara întâi. Vezi, şi asta ar fi o problemă: ce să joc? Ce să jucăm noi actriţele în filmele contemporane? Roluri de bărbaţi? Am jucat eu şi Făt Frumos într-un celebru travesti, dar asta era pe scenă şi acum 20 de ani... Serios vorbind, eu găsesc că realitatea contemporană este doldora de personaje şi întâmplări care mai de care mai «subiect de film». Mă uitam la directoarea grădiniţei la care a mers copilul meu. Ce femeie extraordinară! Cum se ocupă ea de copii, cu cătă dăruire, cum n-are somn, cum n-are linişte până nu le «rezolvă» pe toate —şi habar n-ai câte sunt de rezolvat într-o grădinită — cum îi creşte, pentru că ea îi creşte, educaţia unui copil se face până la vârsta şcolară, cu câtă dragoste, cu câtă pricepere şi atenţie. Crezi că toate astea le face aşa, fluierând? Nu! Dar le face! Femeia asta nu este un erou al timpului nostru? Un erou necunoscut şi modest, nespectaculos, desigur, dar care-şi face datoria, se dăruieşte cu totul datoriei sale. Şi n-ar fi ea un posibil erou de film? Viaţa are o mie de strune. E păcat să cântăm doar pe una. Şi cam aşa se întâmplă şi cu noi, actorii. Pentru că, să ştii: nu-i suficient ca actorul să înţeleagă ce vrea regizorul, mai trebuie să înţeleagă şi el, regizorul ce pot da, să cânte pe strunele mele cele mai sensibile, mai expresive, mai puternice, să nu mă fixeze pe una singură, ca pe un fluture într-un insectar. Altfel, celelalte rămân nefolosite, se usucă, mor. Cel puţin la mine una, se cam duce.
     Care?
    Struna pe care se cântă rolurile de sensibilitate, de fineţe, de subtilitate, a rolurilor care vorbesc mai mult prin tăceri — nu te uita aşa, ştiu să şi tac, cel puţin ca actriţă zău că ştiu — struna personajelor «cu viaţă interioară». Chiar a femeii nu atât de «bărbată» care se mai şi încovoaie sub greutăţi. Sunt convinsă că aş putea să joc bine toate astea. Pentru ca, în ciuda aparenţelor, structura mea este de om modest, uşor temător, permanent îngrijorat, neliniştit, cu un mare simţ al datoriel minuţios îndeplinite — ceea ce, să recunoaştem, nu e generator de linişte.
generator de linişte.
     Mai ştii când şi cum ai alunecat  «pe-o singură strună»? Când ai devenit pentru regizori o actriţă «de comedie»?
     Uite că nu m-am gândit la asta până acum! Când am venit în Bucureşti (eu am jucat 6 ani la Piatra Neamţ, probabil că ştii) am debutat cu două roluri de dramă «Patima roşie» si «Idiotul». După care... A' ştiu! De la «Coana Chiriţa» mi se trage... Acum, este adevarat că am şi o apetenţă nemăsurată pentru comedie. lubesc foarte mult genul, pentru că în el inventivitatea mea se dezlănţuie cu adevărat. Comedia se potriveşte şi cu natura mea optimistă, vivace, activă. Îmi place să râd, găsesc su­biecte de amuzament la tot pasul, aşa reuşesc să-mi depăşesc stările şi situaţiile critice în care mă aflu adeseori. Nu, şi nici nu-mi pare rău că joc comedie, înţelege-mă bine. Rău îmi pare că am alunecat, cum spui, pe-o singură strună.
     Temătoare, optimistă, îngrijorată, vivace, modestă, neliniştită... pentru o actriţă e minunat. Dar pentru un om cum e?
Nu ştiu cum o fi pentru cei din jur. Pentru mine, e bine. Mă echilibrez... Asaa, dacă e «să spun tot», mai sunt şi tenace — când îmi pun ceva în minte nu există să nu realizez — şi lucidă, pentru că nu-mi pro­pun — sper! — niciodată ceea ce ştiu că nu pot realiza, şi specialistă în slalom uriaş printre obligaţiile de soţie, mamă, actriţă şi fiinţă socială antrenată într-o mie şi una de probleme. Dar mai ales sunt foarte mulţumită cu trofeele mele.
     Trofee?!
     Aşa le spun eu. Primul şi principalul trofeu este că m-am păstrat puternică şi sănătoasă ca să pot munci. Al doilea este că am întotdeauna poftă de muncă. Cel mai mare trofeu este, fireşte, copilul meu, iar trofeele de actriţă, consider că sunt toate rolurile care mi-au reuşit în aşa fel încât în seara spectacolului simţeam comuniu­nea aceea formidabilă dintre public şi su­fletul meu. Nici nu ştiu cu ce se poate compara starea aceea... Poate, cu ferici­rea... Cu un moment de fericire, că nici fericirea nu este o stare permanenţă, nu este posibil să te instalezi într-o zonă de fericire şi să rămâi acolo lăfăit, până la sfâr­şitul zilelor... Uite, cred că şi asta mai ştiu: Să-mi prilejuiesc mici — sau mari — mo­mente de fericire. Când stau pur şi simplu în casă, când ştiu că băiatul meu este să­nătos şi se joacă afară — îl aud strigând şi râzând — atmosfera din casă este bună, este caldă, primitoare, este «casa mea», mă gândesc că toţi suntem bine, că eu am de lucru ceva care mă interesează şi sunt fericită. Sunt fericită când pun masa pentru ai mei, sunt fericită şi când băiatul meu spune că sunt cea mai bună bucătăreasă din lume. Sunt fericită când toţi ai casei dorm şi mă gândesc la fiecare în patul lui, la noi care ştim ce avem de făcut a doua zi. ...A! cum am uitat să-ti spun?
     Ce anume?
     Exact cel mal important lucru pentru liniştea mea! Să ştiu ce am de făcut mâine! Nu-mi plac lucrurlle aproximative, improvi­zate, neclare, nesigure. Nu-mi place să nu ştiu ce am să joc, ce am să fac mai de­parte. Nu-ml place nesiguranţa. . Da, ăsta e cel mai important lucru pentru mine să ştiu ce-am să fac mâine...
     Şi ce-o să faci miine?
     Care mâine?
     Mâine, joi...
     A! La 9 am o repetiţie, la 12 mă duc la televiziune, la 3 la teatru, la 6...