REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Istoria filmului după ureche


     La nici o oră după ce Radu Gabrea a plecat dintre noi, citeam, în mai multe publicații, o frază înmărmuritoare, preluată din anunțurile nu știu cărei agenții: "...a făcut parte, alături de regizorii Manole Marcus, Iulian Mihu, Andrei Blaier, din generația de regizori școliți postbelic". Oricum ai da-o, referința sare în ochi prin inadecvare, prin inepție (îmi măsor bine cuvintele) și o absență a elementarei cunoașteri a filmului românesc. Nu cred că formularea în sine aparține unui redactor de agenție, pare mai degrabă desprinsă în grabă, fără discernământ, din textul cine știe cărui comentator care nu dă doi bani pe criterii. Să le luăm pe rând. Până unde s-ar întinde familia celor școliți după război? Cât de elastică este noțiunea de postbelic? Las la o parte calificativul ușor minimalizator, școlit, cu atât mai mult cu cât Radu Gabrea a fost unul dintre cei mai cultivați și mai profunzi cunoscători ai esteticii filmului, autor al unei remarcabile teze de doctortat la Universitatea din Louvain (1984), despre Werner Herzog și mistica renană (tradusă, din limba franceză, de criticul Călin Stănculescu). O promoție este cea care se definește prin raportarea la anii școlarizării, nu o generație artistică. Din diferite motive, componenții ei pot avea vârste ușor diferite. Radu Gabrea nu este singurul cineast care a absolvit, înainte de a veni la IATC, o altă facultate, în cazul lui -  una cu profil ingineresc. O generație poate fi unită, eventual, de apropierea de vârstă care să coincidă și cu absolvirea aceleiași clase, dar liantul fundamental, trăsătura primă sunt apartenența la aceeași mișcare, curent, elan artistic, afirmate în același arc temporal. Gabrea era doar cu un an mai mare decât Dan Pița, de Mircea Veroiu îl despărțeau patru ani, au debutat la o mică distanță unul de celălalt: primul în 1969 (Prea mic pentru un război atât de mare) iar cei doi în 1971 (Nunta de piatră). Aparțineau, cu toții, este evident pentru oricine, generației '70. Așa avea să fie consemnată de istoria cinematografului nostru. Cum ar fi putut autorul, de curând dispărut, să facă parte din generația lui Mihu și Marcus, Blaier, debutanți către sfârșitul anilor '50 (Viața nu iartă- 1958, respectiv Ora H - 1956)? Dar nu atât anul nașterii i-a despărțit (Gabrea - mai tânăr cu un deceniu decât primii doi), ci momentul decisiv al lansării, orbita cinematografică asumată. Există curente celebre care au strâns, sub aceeași cupolă, prieteni veniți pe lume la mare distanță unii de alții. Eric Rohmer era cu doisprezece ani mai mare decât Truffaut, Godard se născuse cu zece ani mai târziu, dar au fost, cu toții, fiii Nouvelle vague, curentul înfloritor de la începutul anilor 60. Cât despre studiile lor, postbelici și ei, să nu mai vorbim. Rohmer era istoric, teoretician, profesor universitar, Truffaut nu avea nici liceul terminat. Pe ce cale s-a ajuns la enormitatea cu cineaștii școliți la grămadă, postbelic, drept criteriu de identificare, nu știu. Nu este exclus ca, în concepția unora, tot ceea ce lasă în urmă orizontul anului 1990 să aparțină unui trecut în care coexistă, în devălmășie, generații, indivizi, fără apartenență precisă, fără identitate. Toți - o apă și un pământ, cu toate că s-au scris cărți, studii de evaluare a întregii istorii a cinematografului nostru. Probabil că acestea rămân instrumente pe care ni le împrumutăm unii altora între noi, profesioniștii, pentru că, în practica informației ocazionale, la zi, atât de importantă, suveran rămâne internetul, cel care scutește de minima obligație a corelării datelor. Dicționarele au dispărut de pe masa unor redactori, ziariști de agenții, PR-iști. Ce scrie acolo, pe laptop, pe tabletă, pe telefon, e sfânt, mai presus de orice bănuială. Nicio mirare, nicio punere sub semnul îndoielii.
 
 
(18.02.2017)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: editorial aarc.ro, radu gabrea

Opinii: